Drumul e lung, foarte lung, într-atât de lung încât, ca să-l parcurgi în întregime, trebuie să străbați nu doar străzi și cartiere, ci și ani deșirați pe cărarea amintirilor care urcă și coboară și apoi urcă din nou, amintiri cu bunici și părinți, cu prieteni și colegi, cu copii și bătrâni, amintiri cu fețe necunoscute, estompate aidoma celor din „Marile Bulevarde” ale lui Renoir, fețe care te urmăresc chiar și acum când, singur-singurel, mergi pe acest drum care duce și te duce mereu în același loc, acolo sus și totuși atât de jos, privind în jur la cei nici doi metri lățime, la treptele deformate, la grinzile putrezite și la grilajul ruginit, grilaj prin care cați și ajungi, călătorind în timp și-n spațiu, ca-n „Celălalt cer”, la o altă pasarelă, cea florentină de pe Câmpurile lui Marte, o ilustrată simplă din vremurile în care nu era încorsetată, ca-n ziua de azi, în perdeaua metalică menită să creeze poezii urbane semnate Benedetto Ferrara -„admir un splendid apus de soare din închisoarea mea cu panoramă metropolitană”- și să țină în frâu apucăturile huliganilor de care nu te simți, cu rușine admiți, chiar atât de străin, tu, cel care erai gata oricând și oriunde să pui mâna pe pietre și, dacă nu le arunci departe, cu imprecizie și furie rebelă, ciocăneai cu ele șinele pe care altădată treceau locomotivele cu aburi, iar fumul cenușiu urca spre acel loc drag ție și care, mai târziu, ei bine, cu mult mai târziu, avea să-ți dezvăluie și numere norocoase la loto și numere de trainspotter, și versuri de Bacovia, scrise și nescrise, și gânduri tainice, loc cu gust dulce de Traminer și acru de castraveciori murați, loc de unde priveai, pe timp de vară, iarba crescută sălbatic, pentru ca iarna să te pierzi în zăpezile albe și murdare, loc pe care-l îndrăgeai la fel de mult și în anotimpul florilor albe de zarzăr curgând ca valurile de papelitos ale Mundialului argentinian și în cel al frunzelor gălbui-roșiatice luându-și zborul de rămas bun, loc care și acum te face stăpânul lumii, stăpânul lumii tale înăuntrul căreia calea de fier este la fel de trainică precum drumul acesta lung pe care, la răstimpuri, îl străbați de-a lungul străzilor și al cartierelor, al anilor și al amintirilor.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
