N-am scăpat nicidecum de o mai veche nedumerire a mea: de ce românii se află într-un război permanent cu propriile valori? Pentru că, mai întotdeauna se întâmplă la fel, cum cineva ridică mai sus puţin capul, cum să grăbesc o mulţime de mititei să-i dea în el, să-l coboare și să-l denigreze cu orice preţ. Cei care se bucură de succes, într-un domeniu sau altul, plătesc scump lucrul acesta, nu li se iartă că s-au rupt de pluton. Sunt urmăriţi, tracasaţi, hărţuiţi, şi li se pun în cârcă tot soiul de vini imaginare. Ca sa aibă motive de satisfacție, să jublileze gloata de mediocri și submediocri, care se ocupă cu nivelările, pentru că suferă de rău de înălțime. Nu prea avem de-a face cu excelența în niciun domeniu, în schimb suntem maeștri în arta dezbinării, în invidie, ranchiună, compromisuri mizere, jocuri de culise, în mici și mari răfuieli, reglări de conturi, vendete ale celor cu putere, și care ne orăvesc și nouă existența. Dincolo de chestiunea cu valorile, mai delicată şi complexă ca fenomen (se pare că nu reuşim decât în eşec, după cum spunea un filosof ) şi în planul vieţii comune, obişnuite, românii manifestă o adevărată fobie faţă de tot ce-i românesc, față de conaţionali. Când te afli în străinătate, românii de acolo te evită, se ascund, n-au chef să dea ochii cu tine. Snobismul ne omoară, strâmbatul din nas, uitatul de sus, în mod superior, fandoselile, fiţele făcând casă bună cu el. Snobismul ăla de proastă calitate, însă, acompaniat de arţag, pentru că este şi un snobism care te împinge înainte, fiind un factor de progres, de civilizaţie. Cei care voiau să-i imite pe nobili (de aici vine originea cuvântului) i-au cam maimuţărit pe aceştia la început, dar, în timp, s-au petrecut și nişte schimbări reale în viața lor. Adică şi-au cizelat manierele, s-au îmbrăcat elegant, precum aristocraţii, şi-au făcut case scumpe, au deschis saloane pentru mondenităţi, au cumpărat opere de artă, în fine, au evoluat, aspirând către ceva mai înalt. Pe când snobii de tip nou nu-s decât nişte parveniţi cu ifose, niște penibili imitatori. Pe dinăuntru fiind goi, se agață doar de aparențe, sunt egolatri și au un tupeu enorm. Îi vezi și îi auzi lăudându-se cu achiziţiile lor scumpe, cu voiajurile în locuri exotice. Etalează un lux făcut ca să ia ochii celorlalţi, să-i pună în inferioritate. Sunt aroganţi şi dispreţuitori. Sunt semeți câtă vreme le merge bine, iar dacă le merge rău își pierd repede cumpătul. Șmechereală este o altă trăsătură des întâlnită în lumea românescă, și total neplăcută, la fel superficialitatea, fușereala, treaba făcută de mântuială, dezorganizarea. Când vom ajunge să lăsăm deoparte frazele goale, și neseriozitatea, când vom avea mai multă aderență la valori ? Când vom scăpa de „meningita morală” ?, cum o numea Octavian Goga, care vorbea în termeni foarte duri despre o „țară de scături, țară minoră, căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei”. Parcă unele semne că am fi, totuși, în stare să trecem acest examen se arată, dar sunt încă prea rare, prea slabe. Ca să mergem împreună spre un bine comun, așa cum a sunat îndemnul Papei (îmi stăruie în minte minunatele cuvinte „caminiamo insieme”), ne trebuie multă determinare, unitate, tărie de caracter, omenie, toleranță, voință de a schimba lucrurile, realism pragmatic, dar și credință în idealuri. Ca să trăim împreună, „insieme” (sună atât de cald, de musical!), un timp spiritual.
- Advertisement -
