A trecut și 8 Martie, ziua când femeile primesc felicitări, flori, cadouri, când sunt sărbătorite și se vorbește mai mult despre ce înseamnă ele în viața asta a noastră pământeană, despre ce rol au în societate etc. Toată luna martie le este dedicată, de fapt, timp în care auzim, vedem, citim despre femei celebre, speciale, dar și despre cele simple, din imediata noastră apropiere. E un fel de favoare, pentru că apoi lucrurile intră în făgașul lor obișnuit și viața, cu bune și rele, curge mai departe. Iar relele pentru sărbătoritele din martie sunt, din păcate, multe și ele se tot perpetuează, nedreptăți, abuzuri, hărțuire, violență, pe toate trebuie să le suporte femeile. Vulnerabilitatea lor este foarte mare, iar ea sporește atunci când au copii pe care trebuie să-i crească, să-i educe, să-i ocrotească. Mă gândesc, mai ales, la mamele divorțate, pentru că lor nu le este deloc ușor să facă toate astea. Agresiunile împotriva femeilor nu sunt doar fizice, pentru că există și o violență la nivel psihologic, manifestată prin insulte, minimalizare, umilire, amenințări. Iar violența domestică e o tristă realitate, cu rădăcini foarte adânci aici la noi, pe la patriarhali. Ei, și ce dacă i-a dat o palmă, acolo, se împacă ei după aia!, spun mulți când aud despre vreo dispută conjugală sfârșită cu o bătaie în toată regula. Și este îngrozitor să afli cât de multe femei și fete au suportat acte de violență în timpul pandemiei de coronavirus. De parcă nu erau de ajuns teama de îmbolnăvire, izolarea, restricțiile! Te înfricoșează pur și simplu când vezi cum, în secolul 21, se petrec astfel de lucruri barbare, violența împotriva femeilor făcând un număr enorm de victime. Iar cifrele raportate de statistici sunt întotdeauna mai mici decât cele ale cazurilor reale, pentru că multe femei tac. Păstrează tăcerea despre suferințe îndurate pe perioade lungi de timp, ani de zile, de frică, și pentru că li s-a băgat în cap ideea că e rușinos să spui adevărul despre ce ți se întâmplă, că nu e bine să știe lumea etc. Și apoi, mai este și neîncrederea în organele oficiale, în poliție, în felul în care se aplică legile ce ar trebuie să le apere. Când, în fapt, tot femeile trag ponoasele rămânând acasă cu aceiași soți, concubini, iubiți agresori. Am văzut, acum câțiva ani, la Festivalul Național de Teatru, un spectacol numit „Casa M”, în regia Luminiței Țâcu, o artistă din Basarabia care crede în arta angajată și face teatru social, bazat pe document, pe cercetare și investigații în teren (genul numit verbatim). În „Casa M”, patru personaje femei povestesc calvarul prin care au trecut, totul fiind bazat pe mărturiile mai multor femei din satele Republicii Moldova, din Chișinău și din închisori. Unde au ajuns pentru omor, când, nemaisuportând să fie bătute cu bestialitate au pus mâna pe cuțit și au lovit. „Femeia nebătută e ca o casă nemăturată” sună o zicală de prin acele locuri. „Rabdă și taci”, ăsta e sfatul primit (de la rude, cunoscuți) de victimele tratamentul inuman. Și o comunitate întreagă acceptă, tace și nu face nimic. E „pozor” (în limba rusă) li se spune femeilor din Casa M, adică „rușine” să vorbești. Pozor! se repeta obsedant cuvântul în acel spectacol memorabil, zguduitor. Tăcere, văl gros peste subiecte tabu, prejudecăți întunecate, forme de sclavie în lumea modernă. O lume întoarsă pe dos, de un absurd terifiant, în care victimele tac de frică.
N-am putut să mă gândesc la altceva în acest înfrigurat, neliniștitor început de primăvară.
