La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, o dată cu dezvoltarea infrastructurii rutiere și feroviare, cu apariția a noi stațiuni balneoclimaterice și modernizarea celor existente, un număr tot mai mare de români, mai ales cei din orașe, ,,capătă o boală molipsitoare, epidemică, cunoscută sub numirea de boala… băilor”, după cum se arată în presa vremii, dar și în unele lucrări medicale.
Așezămintele balneare din România devin locuri unde vilegiatura estivală are ca scop nu numai curele de băi și de ape minerale, ci și o permanentă căutare a stării de bine, prin plimbări și excursii, participarea la serile de bal, concerte, dineuri, reprezentații cinematografice, ba chiar și la jocurile de noroc găzduite în genere, de spațiile atât de primitoare ale cazinourilor.
,,În secolul XX, pe lângă vilegiatura în scopuri terapeutice apare un model paralel: sejurul într-un loc de relaxare, de distracţie, de sport. Are loc o democratizare a vilegiaturii, până atunci un privilegiu al celor înstăriţi”, scria Alexandru Ofrim, într-un interesant studiu publicat în revista ,,Dilema Veche”. Și în editorialul ,,Regenerarea în vacanță”, publicat în ,,Curierul Slănicului Moldova” la 1 iulie 1909, primul ziar din România dedicat unei stațiuni se menționa: ,,Deplasările pe timpul verii nu mai sunt obiceiuri `de modă`, cum erau altădată, ci pur și simplu, o strictă necesitate psiho-fiziologică de a căpăta forte noi și împrospătare, pentru a putea continua cu mai multă energie greaua luptă pentru existență”.
În lucrarea ,,Călăuza locurilor de băi și de odihnă din România”, semnată de medicul Friedrich Grünfeld* și publicată în urmă cu 110 ani (1912), de altfel și prima în care apare clasificarea și descrierea stațiunilor din țara noastră, autorul amintește de această ,,boală a băilor”: ,,Mai toate categoriile sociale, de la profesori, funcționari administrativi, magistrați, industriași și comercianți și până la lucrătorii uzinelor și atelierelor de tot felul, fiecare cu boala sa specială de… băi, fiecare cu călăuza de băi ori cu un mers al trenurilor ori cu cursele vapoarelor în mână, cerând o indicațiune unde să se ducă, unde să se refugieze, ca să-și lecuiască un afurisit reumatism sau o nevralgie rebelă, fie să-și reducă un pântec grozav de mare, fie să mai oprească o urmare a păcatelor tinereții, ori de a-și mai încorda puterile ca pe timpurile tinereții, ori câte alte metehne de alungat…”
Și tot în lucrarea doctorului F. Grünfeld, pe parcursul a opt pagini (pp. 95-102) este prezentată și stațiunea Slănic-Moldova, supranumită ,,Sinaia Moldovei” și considerată ,,cel mai însemnat loc de băi din țară, principala localitate climaterică, de aer și odihnă din Moldova, socotită un Aix-les Bains al României, unde își dau întâlnire toți acei care doresc să petreacă cu folos timpul de vacanță”. După descrierea pe scurt a stațiunii, autorul face referire la apele minerale, întrebuințarea și caracteristicile lor, la acea dată (1912) fiind cunoscute 17 izvoare, toate captate, cu un debit de 57.000 litri/zi. Se mai amintește aici și de anotimpul băilor și a apelor minerale de băut, care începe la 15 iunie și se sfârșește la 15 septembrie, de frumusețea și eleganța Cazinoului, de Stabilimentul de aer comprimat și inhalațiuni (Inhalatorul), Stabilimentul de hidroterapie pentru băi reci sistematice și Salonul de cură lucrat în lemn sculptat, ,,unde se plimbă în caz de ploaie, acei ce urmează cura cu apele minerale de băut”. De asemenea, infrastructura turistică este completată cu ,,hoteluri mari și frumoase, cu camere bine mobilate, confortabile, apoi mulțumită inițiativei particulare s-au clădit numeroase vile foarte atrăgătoare, artistice, care se închiriază în parte sau în total, cu camera sau apartamentul”, iar în Satul-nou, ,,cinci minute departe de băi se află hoteluri mai mici și căsuțele sătenilor în mare număr”.
Mai aflăm că Băile Slănic sunt proprietatea Epitropiei ,,Sf. Spiridon” din Iași și au o administrație proprie, cu doi medici, unul care conduce băile, iar celălalt este inspectorul localității. Iar posibilitățile de relaxare și distracție erau dintre cele mai diverse și mai atractive: muzica militară și orchestrele civile, drumeții, serbări, petreceri, concerte, teatru și cinematograf, jocuri sportive și de noroc.
* Friedrich Grünfeld avea cabinetul situat pe Calea Moşilor din București, acolo unde practica profesia de medic. Acesta s-a specializat în publicarea broşurilor cu rol educativ, fiind autorul a nu mai puţin de zece titluri dedicate sănătăţii fizice și psihice. El a fost și cel care a identificat o ,,epidemie” care, după primul deceniu al secolului XX lovea nu doar pătura bogată, denumită ,,boala băilor”, în fapt, un hobby al călătoriilor, atât în stațiunile românești, cât și în cele din străinătate.
Sursa: Alexandru Ofrim, ,,Vilegiatura – mod de folosire”, revista ,,Dilema Veche”, nr. 596,
16-22 iulie 2015; ,,Regenerarea în vacanță” – editorial, în ziarul ,,Curierul Slănicului Moldova”, nr. 2, 1 iulie 1909; Biblioteca Centrală Universitară ,,Mihai Eminescu” din Iași; Friedrich, Grünfeld, ,,Călăuza locurilor de băi şi de odihnă din România”, Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, București, 1912.
Sursa foto: Colecția personală și Colecția ing. Mihai Ceucă.
Romulus-Dan BUSNEA
Descoperă mai multe la Desteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
