Nu știm. Acesta e adevărul, nu știm încotro ne îndreptăm. Știm unde am vrea să ajungem, doar că fiecare dintre noi are altă destinație, o altă imagine a Binelui sau Maibinelui. Și fiecare poate reuși individual să se apropie, într-o oarecare măsură, de această imagine.
Nu știm cum va fi țara în 2020, nici cum ar trebui să fie condusă pentru ca după cinci, zece sau douăzeci de ani să semene cu Germania. S-a vorbit mereu despre legătura dintre predictibilitate și prosperitate, dar România, în loc să devină țara în care poți avea succes dacă îți faci un plan bun, realist, onest, riscă acum să se transforme în Țara Minunilor.
O țară în care sunt anunțate decapitări înainte de a se face anchete sau evaluări, decapitări care, neavând temei, nici nu se mai produc uneori. La urma urmei, la viteza cu care se derulează știrile, pentru politicieni contează să apară și să declare, nu să facă ceea ce declar.
O țară în care sunt desființate instituțiile care protejează cetățenii de abuzuri, instituțiile care salvează vieți, care apără drepturile celor dezavantajați sau stimulează bunăstarea clasei mijlocii. În care managerii de succes sunt înlocuiți, pe neobservate, cu alții obscuri.
O țară în care regulile și strategiile se schimbă din patru în patru ani și sunt pierdute învățăturile și rezultatele dobândite până atunci. Proiectele demarate de agronomi, medici, economiști sau mecatroniști sunt considerate fie nesustenabile, fie neimportante.
Totul trăiește patru ani. Rezistă mai mult doar ce e finalizat în interiorul unui mandat. Restul rămân studii de fezabilitate care au înghițit bani și de care se va alege praful, construcții neterminate, avansuri virate și nerecuperate etc.
Moștenirile nu sunt agreate. „Operele” care poartă semnătura altora trebuie scoase în piața publică și arse. Vor trece alți patru ani până când ne vom lămuri și ne vom întreba iarăși „Încotro?”
