Faceți parte dintre cei care după ce-au citit două, trei pagini dintr-o carte, nemulțumiți de stil/ conținut refuză continuarea lecturii? Sunt și critici literari care mărturisesc gândul că se regăsesc în această categorie de cititori, deși atitudinea este discutabilă. Există însă și cărți care te atrag chiar din primele rânduri, aidoma unui magnet magic.
Multe dintre ele păstrează forța acestei magii chiar până la final. Asta nu înseamnă, desigur, că multe alte cărți, precum unele dintre cele semnate de Dante, Shakespeare, Goethe, Joyce sau Coelho, de exemplu, care au uneori începuturi/ finaluri mai puțin seducătoare, nu sunt capodopere care ne vrăjesc spiritele. Începuturi și finaluri de opere care pot atrage ca un magnet, iată ce vă propunem, pe scurt și fără comentarii…Oricare dintre acestea ar putea fi repere pentru aventuri hermeneuticetulburătoare…
Începuturi… „Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.” (Lev Tolstoi, „Ana Karenina”, București, Editura Univers, 1990, p. 5) „Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi fabuloase, are nevoie de o nevastă.” (Jane Austen, „Mândrie și prejudecată”, București, Editura Garamond, 1992, p. 21) „Zeii îl osândiră pe Sisif să rostogolească întruna o stâncă până în vârful unui munte, de unde piatra cădea dusă de propria ei greutate. Socotiseră cu oarecare dreptate că nu-i pedeapsă mai crâncenă ca munca zadarnică și fără speranță.” (Albert Camus, „Mitul lui Sisif”, în „Fața și reversul…”, București, Editura RAO, 1994, p. 192)
„La sfârșitul săptămânii, vulturii se lăsară în balcoanele palatului prezidențial, distruseră cu ciocul plasele de la ferestre și răscoliră cu aripile lor timpul încremenit dinăuntru…”(Gabriel García Márquez, „Toamna patriarhului”, București, Editura RAO, 2005, p. 5) „Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,/Patima crudăce-Aheilor mii de amaruri aduse;/ Multe năvalnice duhuri lui Hades azvârlindu-i în brațe/ Ale vitejilor, iar pe dânșii lăsatu-i-a-n pradă/ Câinilor, cum și ospăț pentru vulturi,la vrerea lui Zeus,/Când, mai întâi, se-nfruntară cu sfadă fruntașii de vază,/ Însuși Atridul, stăpân de popoare, și mândrul Ahile.” (Homer, „Iliada”, București, Editura Humanitas, 2012)
„De câte ori cuget la voi, preadrăgălașe doamne, și văd cât sunteți miloase din fire, tot de atâtea ori îmi dau seama că această carte, după părerea voastră,va începe în chip trist și dureros,așa cum este jalnica pomenire a molimei de ciumă prin care am trecut […]și care a fost deopotrivă de păgubitoare și pentru cei care au trăit-o și pentru cei care au aflat în alte chipuri despre dânsa.” (Giovanni Boccaccio, “Decameronul”, Craiova, Editura Apollo, 1993,p.9)
„Cetitorule lipsit de alte treburi, și fără să mă jur m-ai putea crede că tare-aș vrea să fie cartea asta, ca una ce-i odrasla minții mele, cea mai desfătătoare din câte s-ar putea închipui […]. Și cu asta, să-ți dea Dumnezeu sănătate, și să nu mă uite nici pe mine.” (Cervantes, Prolog la „Don Quijote”, București, Editura pentru Literatură, 1969, pp. 5-15). „Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător. Vorbesc de moartea naturală, care adesea e o dulce ispită.” (Marin Preda, “Cel mai iubit dintre pământeni”, București, Editura Marin Preda, 1997,p. 7)
„Un ţăran dacă vine la Bucureşti, tot ţărani caută.” (Marin Preda, „Marele singuratic”, București, Editura Curtea Veche, 2010, p. 29) „Întâlnești foarte ușor astăzi figura omului activ. Este mereu excedat de voință, cam întotdeauna grăbit, în alertă. Nu are motive să stea pe gânduri, știe bine ce are de făcut. Merge înainte ca și cum calea din fața lui, pe care o urmează sigur de sine, nu ar pune vreo problemă aparte. Nu are timp și nici dispoziție pentru unele întrebări mai curioase, naive, cum ar fi cele cu privire la sensul unor fapte și întâmplări omenești.” (Ștefan Afloroaei, „Fabula existențială”, Iași, Polirom, 2018, p. 17)
„Ca să renaști, cânta Gabriel Farishta în timp ce se prăbușea din ceruri, mai întâi trebuie să mori. Iii-ho! Iii-ho! Ca să revii înapoi pe pământ, mai întâi trebuie să zbori. Tralala! Tralala! Cum să poți zâmbi din nou dacă nu ai plâns puțin? Cum să-ți vrăjești iubita, amice, fără un suspin?”(Salam Rushdie, „Versetele satanice”, Iași, Editura Polirom, 2007, p. 11) „Presupunând că Adevărul este o femeie, nu-i oare întemeiată bănuiala că toți filosofii, în măsura în care au fost dogmatici, s-au priceput prea puțin la femei?” (Friedrich Nietzsche, Prefață la „Dincolo de Bine și de Rău”, București, Editura Humanitas, 2006, p. 7)
„Fie că privesc oamenii cu un ochi binevoitor, fie cu unul răutăcios, îi găsesc întotdeauna, pe toţi sau pe fiecare în parte, ocupați cu un singur lucru, acela de a face ceea ce foloseşte păstrării speciei umane. Şi desigur nu dintr-un sentiment de dragoste pentru această specie, ci pur şi simplu pentru că nimic nu este în ei mai vechi, mai puternic, mai neînduplecat, mai de neînvins decât acest instinct — pentru că instinctul acesta reprezintă tocmai esenţa speciei şi turmei noastre[…]. Ura, bucuria răutăcioasă de necazul altuia, dorinţa de a prăda şi de a stăpâni, ca şi toate celelalte care altfel sunt considerate rele, fac parte din uimitoarea economie costisitoare, risipitoare şi în general nebunească, dar care, ne-a menținut pană acum specia.” (Friedrich Nietzsche, „Știința voioasă”, București, Editura Humanitas, 2013, p. 37)
„Dacă adaug o notă în mine devin mai universal. O diferență în plus și în loc să mă individualizez mai mult, mă universalizez mai mult.” (Constantin Noica, „Jurnal de idei”, București, Editura Humanitas, 1991, p. 17) „Mi se pare că ridicolul este elementul dinamic, creator și nou în orice conștiință care se voiește vie și experimentează pe viu. Nu-mi aduc aminte de vreo schimbare la față a omenirii, de vreun salt îndrăzneț în înțelegere, de vreo fecundă descoperire pasională – care să nu fi apărut contemporanilor ridicolă.”(Mircea Eliade, „Oceanografie”, București, Editura Humanitas, 2003, p. 18)
„Un mic soare, Doamne,/ pentru sufletul meu.// Doamne, eu sunt o frunză,/ eu sunt o nucă,/ sunt un broscoi speriat,/ sunt o vrabie rănită.// Mi-au furat toate cuiburile./ M-au ajuns toate praştiile.// Doamne mic, ridică-mă,// și fă-mă fericit/ ca pe boii cu coarne nevinovate,//ca pe câinii cu ochii de îngeri,/ ca pe nenuferi, ca pietrele prietenele.” (Eugen Ionescu, „NU”, Cluj, Editura Echinox, 1990, p. 9)
„Mai înainte de mări, de uscat și de bolta cerească,/ Firea la fel peste tot arăta și numită fu Haos;/ Ne-ntruchipate se-aflau, fără rost, grămădite de-a valma/ Într-un morman neclintit, ale lumii semințe de vrajbă.” (Ovidiu”,Metamorfozele”, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1957, p. 25) „Învinșii sunt toți oamenii care se află către sfârșitul vieții în dezacord sentimental cu cei mai buni semeni ai lor.” (Panait Istrati, „Spovedania unui învins”, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990, p.13).
