Așezămintele balneare din România începutului de secol XX devin locuri unde vilegiatura estivală are ca scop nu numai curele de băi și de ape minerale, ci și o permanentă căutare a stării de bine, prin plimbări și excursii, participarea la serile de bal, concerte, dineuri, reprezentații cinematografice, ba chiar și la jocurile de noroc găzduite în genere, de spațiile atât de primitoare ale cazinourilor.
Vilegiatura estivală în stațiunile balneare
O dată cu dezvoltarea infrastructurii rutiere și feroviare, cu apariția a noi stațiuni balneoclimaterice și modernizarea celor existente, pe lângă vilegiatura în scopuri terapeutice apare un model paralel: sejurul într-un loc de relaxare, de distracţie, de sport. Are loc o democratizare a vilegiaturii, până atunci un privilegiu al celor înstăriți”, scria Alexandru Ofrim, într-un interesant studiu publicat în revista ,,Dilema Veche”. Și în editorialul ,,Regenerarea în vacanță”, publicat în ,,Curierul Slănicului Moldova” din 1 iulie 1909, primul ziar din România dedicat unei stațiuni se menționa: ,,Deplasările pe timpul verii nu mai sunt obiceiuri `de modă`, cum erau altădată, ci pur și simplu, o strictă necesitate psiho-fiziologică de a căpăta forte noi și împrospătare, pentru a putea continua cu mai multă energie greaua luptă pentru existență”.
Un număr tot mai mare de români, mai ales cei din orașe, sunt cuprinși de „boala băilor”
În lucrarea ,,Călăuza locurilor de băi și de odihnă din România”, semnată de medicul Friedrich Grünfeld* și publicată în urmă cu 111 ani (1912), acesta amintește de această boală a băilor:
,,Cum începe luna iunie, toată suflarea omenească din orașe capătă o boală molipsitoare, epidemică, cunoscută sub denumirea de boala …băilor. Această boală se manifestă printr-un dor nestins ce-l are fiecare muritor sau muritoare, bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, de a-și părăsi orașul și casa, cu toate necazurile lor și de a se duce undeva la băi, la aer curat, la munte sau la mare, la câmp spre verdeață, cer senin, apă curgătoare; în desișul pădurilor etc. Apucat de această boală, suferindul sau suferinzii, nu mai vorbesc de altceva, decât de plăcerea ce o vor avea petrecând 15 zile, 30 de zile sau ceva mai mult în diferite stațiuni din țară sau din străinătate. Mai toate categoriile sociale, de la profesori, funcționari administrativi, magistrați, industriași și comercianți și până la lucrătorii uzinelor și atelierelor de tot felul, fiecare este cu boala sa specială de… băi, fiecare cu călăuza de băi, ori cu un mers al trenurilor, ori cu mersul vapoarelor în mână, cerând o indicațiune unde să se ducă, unde să se refugieze, ca să-și lecuiască un afurisit de reumatism sau o nevralgie rebelă, fie să-și reducă un pântec grozav de mare, fie să mai oprească o urmare a păcatelor tinereții, ori de a-și mai încorda puterile ca pe timpurile tinereții, ori câte alte metehne de alungat”.
Slănic-Moldova, pe primul loc în topul celor mai de seamă locuri de băi și de odihnă din România
În lucrarea doctorului F. Grünfeld, unul dintre cei mai renumiți cercetători și publiciști din domeniul balnear la vremea respectivă, apare și o clasificare clară, dar și o descriere a locurilor de băi și de odihnă din România, în care este prezentată și stațiunea Slănic-Moldova, pe parcursul a opt pagini (pp. 95 – 102). Supranumită și ,,Sinaia Moldovei”, stațiunea Slănic-Moldova este considerată ,,cel mai însemnat loc de băi din țară, principala localitate climaterică, de aer și odihnă din Moldova, socotită un Aix-les Bains al României, unde își dau întâlnire toți acei care doresc să petreacă cu folos timpul de vacanță”. După descrierea pe scurt a stațiunii, autorul face referire la apele minerale, întrebuințarea și caracteristicile lor, la acea dată fiind cunoscute 17 izvoare, toate captate, cu un debit de 57.000 litri/zi. Se mai amintește aici și de anotimpul băilor și a apelor minerale de băut, care începe la 15 iunie și se sfârșește la 15 septembrie, de frumusețea și eleganța Cazinoului, de Stabilimentul de aer comprimat și inhalațiuni (Inhalatorul), Stabilimentul de hidroterapie pentru băi reci sistematice și Salonul de cură, lucrat în lemn sculptat, ,,unde se plimbă în caz de ploaie, acei ce urmează cura cu apele minerale de băut”. De asemenea, infrastructura turistică este completată cu ,,hoteluri mari și frumoase, cu camere bine mobilate, confortabile, apoi mulțumită inițiativei particulare s-au clădit numeroase vile foarte atrăgătoare, artistice, care se închiriază în parte sau în total, cu camera sau apartamentul”, iar în Satul-nou, ,,cinci minute departe de băi se află hoteluri mai mici și căsuțele sătenilor în mare număr”. Mai aflăm că Băile Slănic sunt proprietatea Epitropiei ,,Sf. Spiridon” din Iași și au o administrație proprie, cu doi medici, unul care conduce băile, iar celălalt este inspectorul localității. Iar posibilitățile de relaxare și distracție erau dintre cele mai diverse și mai atractive: muzica militară și orchestrele civile, drumeții, serbări, petreceri, concerte, teatru și cinematograf, jocuri sportive și de noroc.
Și tot medicul F. Grünfeld, publică ceva mai târziu (pe la 1933), sub sloganul ,,Apele minerale și puterea lor tămăduitoare”, o nouă lucrare despre stațiunile balneoclimatice, intitulată de această dată ,,Călăuza băilor din România” (din colecțiile aflate în Biblioteca Județeană Mureș), care include și studiul balneoterapic ,,România balneară”, semnat de prof. dr. Gheorghe Băltăceanu (1885 – 1952), în calitate de prefațator. Este în fapt, un studiu argumentat balneoterapic și un ghid al stațiunilor balneo-climaterice din România, pe modelul celui publicat de dr. Grünfeld în 1912. Demn de remarcat este și faptul că profesorul și medicul G. Băltăceanu și-a susținut teza de doctorat, în 1912, cu tema ,,Apele minerale de la Slănic-Moldova și acțiunea lor asupra secrețiilor gastrice și biliare”, teză premiată cu medalia de aur, distincție ce i-a fost acordată de Facultatea de Medicină din București. Și încă o certificare a faptului că stațiunea Slănic-Moldova era cea mai însemnată dintre toate stațiunile din România la acea vreme, vine tot din partea profesorului G. Băltăceanu, care afirma în prefața lucrării medicului F. Grünfeld, următoarele: ,,Pentru tratamentul maladiilor de stomac și ale digestiei în general, sunt ape sărate, alcaline ori mixte. Stațiunea cea mai reputată este Slănicul din Moldova. Cu cele 17 izvoare ale sale, de origine profundă, această stațiune prezintă un exemplu rar, deoarece, alături de izvoare care măresc – există și altele, care micșorează secrețiunea stomacului. Situată în regiune muntoasă, înconjurată de păduri seculare, Slănicul are deci și avantajul climatului de altitudine”.
* Dr. Friedrich Grünfeld avea cabinetul situat pe Calea Moşilor din București, acolo unde practica profesia de medic. Acesta s-a specializat în publicarea broşurilor cu rol educativ, fiind autorul a nu mai puţin de zece titluri dedicate sănătăţii fizice și psihice. El a fost și cel care a identificat o ,,epidemie” care, după primul deceniu al secolului XX lovea nu doar pătura bogată, denumită ,,boala băilor”, în fapt, un hobby al călătoriilor, atât în stațiunile românești, cât și în cele din străinătate.
Sursa: Alexandru Ofrim, ,,Vilegiatura – mod de folosire”, revista Dilema Veche, nr. 596, 16-22 iulie 2015; ,,Regenerarea în vacanță” – editorial, în ziarul Curierul Slănicului Moldova, nr.2, 1 iulie 1909 – Biblioteca Centrală Universitară ,,Mihai Eminescu” din Iași; Friedrich, Grünfeld, ,,Călăuza locurilor de băi şi de odihnă din România”, Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, București, 1912; E. Morariu, N. Marcu – ,,Crearea curentului științific și a învățământului de balneologie în România”, referat de sinteză prezentat la Simpozionul ,,Din istoria balneologiei în România”, Târgu-Mureș, 8 iulie 1967; Dr. F. Grünfeld, ,,Călăuza băilor din România”, București, 1933.
Sursa foto: Colecția personală, Colecția ing. Mihai Ceucă.
Romulus-Dan BUSNEA
