Înălţarea Sfintei Cruci

Sfânta Biserică Ortodoxă a rânduit ca în prima lună a anului bisericesc, ce începe pe data de 1 septembrie, să fie sărbătorite două dintre cele douăsprezece praznice împărăteşti ce împodobesc cununa anului. Astfel, pe 8 septembrie am prăznuit Naşterea Sfintei Fecioare Maria, iar duminica, 14 septembrie, marele praznic al Înălţării Sfintei Cruci. Acest praznic aminteşte tuturor un fapt istoric petrecut în anul 326, atunci când Sfânta Împărăteasă Elena, după ce a descoperit în Ierusalim Crucea Mântuitorului, a înălţat-o împreună cu patriarhul Macarie înaintea poporului spre a fi slăvită de toţi, dar aminteşte totodată de importanţa duhovnicească a Crucii, drept altar pe care s-a adus Jertfa împăcării noastre cu Dumnezeu, drept armă nebiruită ce le-a fost dată creştinilor în lupta cu diavolul şi cu ispitele ce vin de la el, spre mântuirea sufletelor.
Tocmai pentru a întări acest înţeles duhovnicesc, Sfânta Biserică a rânduit ca atât duminica ce precede, cât şi aceea ce urmează acestui mare praznic al Înălţării Sfintei Cruci, să se afle în directă legătură cu el, atât prin denumirile ce le poartă în calendar, cât şi prin pericopele evanghelice ce sunt citite la Sfânta Liturghie. Textele liturgice care se citesc în toate aceste zile de sărbătoare sunt printre cele mai dense şi mai pline de înţelesuri cu privire la rostul Crucii în viaţa creştinilor, în cadrul lor, printr-o înşiruire de sentinţe scurte, fiind trasată calea şi stabilite condiţiile ce trebuie respectate de toţi cei ce vor să se mântuiască, să-şi însuşească roadele jertfei de pe Cruce a Mântuitorului.
Aflăm astfel că pentru a păşi pe calea mântuirii, pentru a-I urma lui Hristos, este necesar în primul rând să alegem, pe deplin conştient şi în deplină libertate, să urmăm acest drum, această cale: “Cel ce voieşte să vină după Mine…”. Libertatea este darul cel mai de preţ pe care L-a dat Dumnezeu oamenilor şi noi putem alege să credem sau să nu credem în Hristos, pentru că suntem liberi. Dumnezeu ne indică totuşi, fără să ne oblige să o urmăm, calea cea bună, rămânând astfel noi pe deplin responsabili de alegerea făcută şi de urmările ei.
Odată ce am ales în deplină libertate să urmăm calea lui Hristos, aflăm că o primă condiţie pentru a păşi pe aceasta este lepădarea de sine: “…să se lepede de sine…”. A renunţa la sine nu înseamnă a renunţa la propria personalitate, la propria identitate, căci omul tocmai ca fiinţă personală, înzestrată cu libertate, intră în legătură de iubire cu celelalte persoane umane şi cu Dumnezeu, ci înseamnă a renunţa la tot ceea ce este rău în noi, la tot ceea ce ne îndepărtează şi ne izolează de ceilalţi şi de Dumnezeu, menţinându-ne în robia păcatului şi în limitele propriului egoism.
Cea de a doua condiţie pusă de Iisus celor ce vor să-l urmeze este “…să-şi ia crucea…”. Toţi trebuie să purtăm pe umeri, asemeni lui Hristos, o cruce, pentru că viaţa în lumea aceasta este o luptă permanentă cu păcatele, cu ispitele, necazurile, bolile şi moartea, dar lupta aceasta trebuie purtată cu nădejde şi credinţă în Dumnezeu, care toate le rânduieşte spre mântuirea noastră.
Acceptând în mod liber să renunţăm la interesele noastre egoiste, acceptând să ne purtăm crucea şi să lucrăm la propria mântuire, cu toate sacrificiile şi suferinţele pe care această lucrare le presupune, nu facem altceva decât să împlinim şi cea de a treia condiţie pusă de Iisus celor ce vor să se mântuiască: îi urmăm Lui. Viaţa lui Iisus a fost una plină de dragoste şi fapte bune pentru aproapele, de jertfă, şi totodată de slujire a lui Dumnezeu, drumul lui Iisus fiind de fapt drumul crucii. Dacă modelul vieţii noastre este Iisus, dacă în tot ceea ce credem şi în tot ceea ce facem îi urmăm Lui, cu siguranţă suntem angajaţi pe calea cea bună, calea crucii care ne conduce la mântuire.

Pr. dr. Marius Popescu,
Parohia „Sfântul Ioan” Bacău