„În acel timp, Isus i-a spus lui Nicodim: «Nimeni nu s-a suit la cer, decât cel care s-a coborât din cer, adică Fiul Omului, care este în cer. După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă prin el viaţă veşnică. Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Căci Dumnezeu a trimis pe Fiul său în lume, nu ca să osândească lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el»” (In 3,13-17).
Dincolo de modul în care lemnul crucii preasfinte a fost descoperit şi pus în mare cinste de către sfânta Elena, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (numită de unii sfinţi părinţi Paştele de toamnă) ne invită să reconsiderăm semnificaţia pătimirii mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Accentele pe care le privilegiază Evanghelia acestei sărbători sunt următoarele:
– Cel care ne poate revela semnificaţia jertfei de pe cruce nu este altul decât cel care s-a coborât din cer, adică Fiul Omului;
– Apropierea evenimentului crucii de cel al înălţării şarpelui în pustiu (cf. Num 21,8-9) este menită să scoată în evidenţă în jertfa care se consumă pe acest „altar” sursa de viaţă, de viaţă veşnică pentru oricine crede în Fiul Omului;
– Jertfa care s-a consumat pe cruce este rodul unei asemenea iubiri a lui Dumnezeu care a mers până acolo încât l-a dat pe Fiul său unul-născut. Iar amploarea iubirii divine se dovedeşte a fi cu atât mai mare cu cât jertfa Fiului avea ca scop mântuirea lumii.
Aşadar, pentru nimeni nu există mântuire dacă, prin credinţă, nu asimilează în propria existenţă logica crucii aşa cum Cristos a revelat-o şi a trăit-o.
„Fraţilor, Isus Cristos rămânând Dumnezeu, nu a ţinut cu orice preţ să apară egal cu Dumnezeu, dar s-a înjosit pe sine luând firea sclavului şi devenind asemenea oamenilor. După înfăţişare era considerat un om ca toţi ceilalţi. S-a umilit, făcându-se ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce. De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit un nume, care este mai presus decât orice alt nume, pentru ca în numele lui Isus, toată făptura în cer, pe pământ şi în adâncuri să-şi plece genunchiul şi orice limbă să proclame spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl: Isus Cristos este Domnul!” (Fil 2,6-11). Aceste cuvinte ale sfântului apostol Paul sunt menite să ne arate nu doar nivelul de percepţie a misterului crucii de către comunitatea primară, cât mai ales conţinutul lui, pe care să ni-l însuşim noi, creştinii. În esenţă, acest imn cristologic pune în lumină procesul prin care întreaga făptură, în cer, pe pământ şi în adâncuri ajunge la acea glorie de adoratoare şi de proclamatoare a lui Cristos ca Domn. Acest proces presupune ca, în prealabil, Cristos să fi „renunţat” la egalitatea sa cu Dumnezeu şi să fi luat firea sclavului; să se fi umilit prin ascultare faţă de voinţa Tatălui până la a accepta moartea pe cruce. Doar o astfel de umilinţă a putut genera transfigurarea şi glorificarea lui Isus Cristos şi a întregii făpturi împreună cu el.
Pr. Silviu-Cristian Salca, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
