Înaintea lui şi se pune sau nu se pune virgulă? (V)

II.5.2. Lipsă

Este cea mai frecventă greşeală pe care o facem când transmitem o informaţie de care în general ne putem lipsi, dar pe care ţinem să o consemnăm din nevoia de precizie maximă a mesajului. Foarte rar se întâmplă să nu folosim prima virgulă (e o situaţie de încălcare crasă a normelor de comunicare scrisă), iar dacă o punem la locul ei, avem sentimentul că ne-am făcut datoria pentru apoziţia explicativă şi că a doua virgulă are caracter facultativ, dacă nu cumva o declarăm inutilă. Rezultă de aici mesaje ambigue, ba chiar răsturnări de înţeles spectaculoase. (Iniţial am gândit două categorii de situaţii – a) a doua virgulă, strict necesară şi b) a doua virgulă, necesară –, dar am renunţat la împărţire pentru a nu se crede că ne putem permite vreodată să ignorăm datoria de a marca perechea primei virgule.) Iată câteva exemple:

1. „Tatăl său, Nicolae Dumitrescu, jurist, doctor în drept, era fiul moşierului Matache Dumitrescu, care deţinea multe proprietăţi funciare în jurul Bucureştiului şi al Ecaterinei Jipa, descendentă a unei familii de mari negustori români din Scheii Braşovului.” (Din medalionul destinat unui cunoscut cărturar român) Lipsa virgulei dinaintea lui şi lasă să se înţeleagă că proprietăţile au ca vecini Bucureştiul şi pe Ecaterina Jipa, când de fapt se transmite informaţia că Nicolae era fiul lui Matache şi al Ecaterinei.

2. „Este vorba despre două case de locuit, cu toate bunurile din interior şi două grajduri /…/.” Să credem că bunurile dintr-o casă pot sta alături de grajduri? Nu mai bine punem a doua virgulă sau o prepoziţie repetată: „şi /despre/ două grajduri”?
3. „În cadrul aceluiaşi eveniment, au fost desemnaţi primii cetăţeni de onoare ai localităţii Copăceni: preşedintele Societăţii Cultural-Istorice Mihai Viteazul, Mircea Cosma şi preşedintele Academiei de Știinţe, Gheorghe Duca” („Timpul”, Chişinău, 2 sept. 2016). Pentru dezambiguizare, în astfel de situaţii se poate apela la ajutorul parantezelor, pentru că sunt rarisime cazurile când uităm să scriem a doua paranteză: „(Mircea Cosma) şi”.

4. „IAC, iaci, s.m. Mamifer rumegător din Tibet, mai mic decât bivolul, cu corpul masiv, acoperit de păr lung de culoare brună şi cu o cocoaşă pe ceafă” (DEX, 2016). Suita de caracteristici fizice pare o lungă enumerare care ar impune încheierea cu un şi neprecedat de vreun semn de punctuaţie, când de fapt avem două trăsături, dintre care prima este nuanţată cu privire la blană (lungime şi culoare). Omiterea virgulei denaturează imaginea: iacul apare cu o cocoaşă în păr…

5. „La propunerea aceasta ne îndreptăţeşte, afară de cele mai sus zise, pe lângă sâmburele dezbrăcat de poezia cronicelor maghiare şi ceea ce trebuie să admită şi dl Hunfalvy despre libertates sanctorum regum, acordate românilor şi mai târziu reclamate de aceştia” (Mihai Eminescu, „Opere”, vol. X, p. 665). Cititorul e întors din drum imediat după cuvântul „maghiare”: absenţa virgulei îl păcăleşte, făcându-l să-l eticheteze pe şi copulativ, când de drept este un şi adverbial (de întărire). Construcţia cumulativă „pe lângă sâmburele dezbrăcat de poezia cronicelor maghiare” are caracter facultativ, încât suprimarea ei din enunţ nu produce pagube semantice. (Ne e greu să admitem că Mihai Eminescu a comis o eroare de punctuaţie; mai degrabă o punem pe seama editorului.)

6. /Ovidiu/ „nu a fost graţiat nici de Tiberiu, urmaşul lui August şi a murit în anul 17 la Tomis” (Dicţionar de literatură universală pentru elevi, Bucureşti, Editura „Floarea darurilor”, 1998). Necesitatea plasării celei de-a doua virgule e mai mult decât evidentă.