Înaintea lui şi se pune sau nu se pune virgulă? (I)

0. Preambul

0.1. Suntem atotştiutori

O întâmplare narată de un coleg de breaslă ne-a pus din nou pe gânduri. Se afla într-un birou cu mai mulţi funcţionari şi dicta unei tinere aflate în faţa calculatorului câteva corecţii la un text care urma să devină oficial. „Puneţi o virgulă după cuvântul x”, o rugă politicos pe stăpâna tastaturii. „Înaintea lui şi? Nu se pune virgulă!”, a răspuns hotărâtă tânăra, fără a şti că are în preajmă un dascăl de limba română. Cu tact, acesta i-a promis că a doua zi îi va aduce diploma de filolog, dar a rugat-o să accepte motivaţia plasării incriminatei virgule înaintea lui şi. Povestindu-mi păţania, colegul i-a dat dreptate unui ieşean care a remarcat că după 1990 în ţara noastră a murit prostia: toţi ne pricepem la toate.

0.2. Un reper – I. L. Caragiale…

Puţini sunt cei care apreciază o lucrare din punctul de vedere al respectării normelor lingvistice. „Scrupulozitatea în materie de revizie şi corectură a lui Caragiale este proverbială. Cunoscută unui cerc mai restrâns, grija lui Constantin Graur ca pagina încredinţată tiparului să n-aibă nici un cuvânt imperfect şi o virgulă nelalocul ei nu e mai mică”, se apreciază într-un volum apărut în 2006.

0.3. … şi un exemplu de ieri

Perioada interbelică este recunoscută nu numai pentru valoarea operelor literare create atunci, ci şi pentru calitatea exprimării scrise. Iată un exemplu dintr-un manual apărut în 1927, în care nici o virgulă nu este greşită: „Literatura unui popor, adică totalitatea operelor de imaginaţie, mici şi mari, în care se exprimă în limba sa în forme artistice cugetarea şi simţirea sa despre lume, cuprinde nu numai operele scrise după vremuri de autori cunoscuţi, ci şi acele compuneri anonime, create nu se ştie unde, nu se ştie când şi nu se ştie de cine în masa întreagă a naţiunii, în special în pătura rurală a ei, şi care se transmit din viu grai, oral, din gură în gură, de la om la om şi de la o generaţie la alta, ca un bun comun al naţiunii întregi” (N. Cartojan, I. A. Rădulescu-Pogoneanu, „Carte de limba română pentru clasa a VI-a a şcoalelor secundare”. Citatul reprezintă fraza de deschidere a capitolului „Literatura populară orală” şi constituie un model de cursivitate şi logică a argumentaţiei. De remarcat prezenţa virgulei înaintea lui şi.

0.4. Excesul nu e bun

În secvenţa următoare, unele virgule puteau lipsi, în favoarea coerenţei şi adevărului exprimat de enunţ: „Palatul brâncovenesc de la Mogoşoaia a fost ridicat de către domnitorul Constantin Brâncoveanu, ca reşedinţă de vară pentru fiul său Ştefan, în anul 1702, pe locul unui fost conac cumpărat de voievod, înainte de alegerea sa ca domn, pe când era mare postelnic în 1688” (Arhitectura, nr. 6/1979). Prima virgulă (,ca) nu este obligatorie, iar a patra (, înainte) este greşită, pentru că explicaţia temporală (înainte de alegerea sa ca domn) este strâns legată de regent (cumpărat). O virgulă facultativă o intuim înaintea cuvântului Ştefan, pentru a îmbrăţişa apoziţia explicativă. Să urmărim noua configuraţie a frazei, aşa cum o propunem noi: „Palatul brâncovenesc de la Mogoşoaia a fost ridicat de către domnitorul Constantin Brâncoveanu ca reşedinţă de vară pentru fiul său Ştefan, în anul 1702, pe locul unui fost conac cumpărat de voievod înainte de alegerea sa ca domn, pe când era mare postelnic în 1688”. Variantă, cu linii de pauză: „Palatul brâncovenesc de la Mogoşoaia a fost ridicat de către domnitorul Constantin Brâncoveanu – ca reşedinţă de vară pentru fiul său, Ştefan, în anul 1702 –, pe locul unui fost conac cumpărat de voievod înainte de alegerea sa ca domn, pe când era mare postelnic în 1688”.