Comunitatea, ca obștime, precum și autoritățile care gestionează nevoile și resursele comunității trebuie să manifeste interes față de toți cetățenii. Din nefericire, din cauza ignoranței, în general, care duce la neînțelegerea cauzelor, dar și a prejudecăților, în particular, comunitatea nu-i ajută pe cei rătăciți. Astfel, din „oamenii străzii” aceștia ajung „morții nimănui”.
Mulți dintre ei au făcut greșeli în timpul vieții. Unii au căzut în patima alcoolului și au fost alungați de familie, trăind prin gări și piețe, alții și-au părăsit familia din cauza unui amor târziu. Au fost și ghinioniști care, îmbolnăvindu-se, și-au pierdut slujba și, văzându-se nefolositori, s-au izolat. Toți au fost condamnați la o bătrânețe însingurată. Nu-i judec nici pe ei, nici societatea care nu i-a salvat. Încerc doar să spun că nimeni nu e părăsit fără motiv, dar nici nu rămâne singur dacă cei din jur îi întind mâna.
Omul e o ființă socială și succesul său (ca și fericirea sa) depinde de solidaritatea semenilor, neputând trăi fără apropierea de ceilalți, fără iubirea lor. În pofida faptului că sunt știute acestea, societatea de azi nu e în stare să-l salveze pe cel căzut. El a greșit și a plătit, dar asta nu a îndreptat lucrurile. Și el, și familia sa ar fi avut o soartă mai bună dacă s-ar fi intervenit la timp.
Pe vremuri, când cineva rătăcea drumul, întreaga comunitate reacționa. Rudele, vecinii, preotul, învățătorul. Cel puțin așa era în zona în care am copilărit eu, cu răzeși vrednici, cam severi dar foarte uniți. Vorbeau cu cel care se purta nefiresc încercau să înțeleagă ce i se întâmplă și să-l aducă pe calea cea dreaptă. Astăzi avem programe sociale pentru copii și vârstnici, pentru săraci, bolnavi și persoane cu dizabilități.
Nu avem, însă, timp. Dacă cel care și-a pierdut speranța, sănătatea, puterea nu e observat și inclus într-un program, șansa sa de revenire e zero. Dureros e că nici după moarte nu e ajutat să intre în rândul lumii.
