– pe 11 februarie se împlinesc 151 de ani de când „monstruasa coaliţie” a determinat abdicarea domnitorului
Col.(rtr.) Paul-Valerian Timofte le reaminteşte prietenilor săi de pe reţelele de socializare despre evenimentele din seara de 11 februarie 1866. Istoria este readusă în atenţia băcăuanilor şi nu numai, ajutându-ne să ne înţelegem mai bine trecutul. Col.(rtr.) Paul-Valerian Timofte reaminteşte cum Alexandru Ioan Cuza l-a chemat pe maiorul D. Lecca, comandantul gărzii palatului, şi i-a ordonat să întărească paza.
Acesta l-a asigurat că s-au luat măsuri în acest sens, fără ca domnitorul sa bănuiască faptul că măsurile de a se înconjura palatul cu batalionul de vănători erau luate tocmai pentru a se asigura reuşita conspiraţiei. Bateriile de artilerie au fost scoase din cazarmă sub pretextul unui marş de noapte şi astfel palatul a fost înconjurat cu tunuri. Conjuraţii pătrund în palat la ora 5 dimineaţa, forţează uşa încăperii unde dormea Cuza şi-l silesc pe domnitor să abdice. Curios faptul că atât prefectul poliţiei, cât şi comandantul garnizoanei Bucureşti, neglijaseră luarea unor măsuri de securitate. Ori nu bănuiau complicitatea maiorului Lecca, trădătorul comandant al gărzii domneşti, ori nu primiseră ordine stricte de la Cuza, pe care l-au asigurat că totul este în regulă. Acest lucru s-a întâmplat în ciuda avertismentului transmis personal lui Cuza de către tânărul transilvănean Gheorghe I. Dogărescu, cu privire la o posibilă lovitură de stat.
Doamna Elena îl însărcinase pe aghiotantul lui Cuza, colonelul Pisoschi, să întărească paza soţului ei. Cu toate acestea, în noaptea de 11 februarie 1866, ofiţerii complotişti n-au întâmpinat nicio rezistenţă, intrând în palat înarmaţi. Ei au forţat uşa dormitorului domnului, iar sub ameninţarea pistoalelor l-au forţat pe Cuza să semneze actul de abdicare.
Deşi avea pistoalele la el, Cuza nu s-a împotrivit, semnând pe spatele căpitanului Pilat actul prin care părăsea tronul lăsând “cârma guvernului în mâna unei locotenente domneşti şi a ministerului ales de popor”. Cuza a fost închis la mănăstirea Cotroceni, unde s-a întâlnit, după puţin timp, cu doamna Elena. Col.(rtr.) Paul-Valerian Timofte subliniază că nu toate cadrele militare erau ostile lui Cuza, însă, domnitorul a dat de înţeles că nu dorea să arunce ţara într-un război civil. Plecând escortat de cavalerie spre Braşov, Cuza a strigat: “Să dea Dumnezeu să-i meargă mai bine ţării fără mine decât cu mine! Să trăiască România!
“Avem o mare obligaţie să reamintim generaţiei de astăzi acele momente din 11 februarie 1866, aşa cum s-au petrecut, respectând cu stricteţe adevărul istoric. Timpul, acest judecător inexorabil şi drept, care aşează pe fiecare la locul ce i se cuvine, nu în raport cu pretenţiile şi larma pe care a ştirbit-o, ci cu opera pe care a creat-o şi cu iubirea şi înţelegerea pe care a avut-o faţă de semenii săi, a dat dreptate lui Alexandru Ioan Cuza. În perspectiva istorică, slăbiciunile sale omeneşti, se estompează! Rămâne opera sa, de mari proporţii, una dintre cele mai mari din întreaga istorie a poporului român”, declară col.(rtr.) Paul-Valerian Timofte
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
