Continuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova” (din colecția Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași – BCU), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare.
În fapt, un jurnal al stațiunii Slănic-Moldova care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.
Mențiune: Adaptarea, adnotările și completările la toate numerele din colecția acestui unic și inedit ziar sunt menite să întregească și să lămurească multe informații și aspecte din viața cotidiană, ca și a a personalităților vremii, care nu au fost în totalitate prezentate în paginile ziarului, tocmai pentru faptul că acestea erau cunoscute de lumea de atunci, în speță de cei din zona Moldovei, de unde veneau și cei mai mulți dintre vizitatorii stațiunii.
În acest episod: ,,Curierul Slănicului Moldovei”, Nr. 4, Anul V, Marți, 24 iulie 1907.
Din sumarul acestui număr: Slănicul Moldovei, un ,,cuib de frumuseți tămăduitoare”, supranumit și ,,Gloria Orientului”; laudatio în onoarea domnilor C. B. Pennescu și dr. A. Brăescu, două nume legate de istoria Slănicului și de realizările sale; o nouă șosea care leagă localitatea Târgu-Ocna de Slănic-Moldova, ,,o nouă cucerire” a Epitropiei ,,Sf. Spiridon”; întâmplare cutremurătoare petrecută la Hârja, satul vecin de peste munte.
Ca de fiecare dată, ziarul nu contenește în a lăuda și promova (pe drept cuvânt) Băile Slănic-Moldova, un așezământ balnear aflat pe o treaptă superioară a dezvoltării și modernizării sale și care, așa cum ni se prezintă, atrage tot mai mulți turiști străini, din Austria, Rusia, Franța, Germania, Bulgaria. Deși, privind la modul general, străinii nu prea găsesc nimic interesant în România, decât ,,doar atunci când avem de dat vreo concesie rentabilă sau de făcut vreo comandă grasă”, bijuterii ale naturii și sănătății precum Slănicul Moldovei sunt adevărate puncte de atracție și de admirație: ,,Acum poate înțelege oricine cât de măgulită trebuie să fie mândria noastră națională și câtă satisfacție simt străduințele noastre neadormite, când într-o direcție, putem fi, în întregul, un punct de atracție și de admirație. Și mândria noastră trebuie să fie înzecită, pentru că, Slănicul, mai mult decât orice, este darul pe care natura l-a hărăzit țării noastre românești, iar organizarea și sistematizarea lui este opera muncii și a priceperii noastre naționale. Apusul abundă în stațiuni balneare și climaterice; apusul plutește în glorie și în frumuseți extravagante. Orientul nu are decât o singură glorie și o singură frumusețe: Slănicul Moldovei”. Mai mult, în articolul ,,Românii la băile din Ungaria”, câteva dintre stațiunile românești devenite parte a străinătății în timpul Austro-Ungariei de la acea vreme, precum Előpatak (astăzi comuna Vâlcele din județul Covasna, fostă stațiune balneară), Tușnad, Mehadia (astăzi stațiune de interes local în județul Caraș-Severin) sunt aspru criticate pentru mai multe neajunsuri pe care le îndură oaspeții din România: ,,astfel, cântecele românești nu sunt permise, li se fac mizerii la sosirea ziarelor românești, nu le este permis să poarte măcar un buton sau o panglicuță tricoloră românească, toate sub amenințarea că vor fi arestați. Va fi oare aceasta o lecție pentru acei care desconsiderând frumusețea și superioritatea stațiunilor noastre balneare, duc sutele de mii de lei peste hotare, pierzându-și timpul și de multe ori sănătatea, în stațiuni balneare de valoare îndoielnică?”
În articolele ,,Domnul Pennescu și Slănicul” și ,,Dr. Al. Brăescu” sunt elogiate personalitățile celor două importante nume care vor fi legate de istoria Slănicului. Primul, în calitatea sa de efor al Epitropiei Iași și de administrator al stațiunii este văzut ca ,,un om de energie și de muncă, un spirit de organizator, de administrator și de conducător, care știe să asigure întotdeauna fericirea și prosperitatea instituțiilor care au norocul să-l aibă în fruntea lor”. Acesta mai are o calitate care îl face irezistibil: ,,Este de o amabilitate și simpatie care învinge întotdeauna. Dl Pennescu completează armonia și farmecul Slănicului: gentil cu toată lumea, îndatoritor cu cei mari ca și cu cei mici, neadormit în supravegherea mecanismului unei vieți atât de condensate și de agitate, ca acea a Slănicului, el este `sufletul` Slănicului, este artera de viață, de voie bună și de bucurie a Slănicului. Așa cum am mai spus, acestea nu sunt vorbe bune și drepte, ci icoana unei realități pe care oricine o poate constata”. Cel de-al doilea, dr. Alexandru Brăescu, medic-șef al stabilimentului de hidroterapie și medic inspector al stațiunii este unul ,,en vogue” (în vogă, la modă, foarte cunoscut și apreciat): ,,Într-un interval relativ scurt, simpaticul doctor și-a câștigat această mare reputație și dacă datorește Slănicului o bună parte din ea, negreșit că și Slănicul datorește excelentului medic specialist, care cu atâta pricepere, talent și bunătate supraveghează, sau mai bine zis, asigură starea de sănătate a miilor de vizitatori ce sosesc aici. Hidroterapia, această ramură modernă a medicinei care cucerește din zi în zi mai mult teren și mai mulți lauri, organizată și sistematizată în prima stațiune balneară românească este una din gloriile doctorului Brăescu. Cine pleacă la Slănic să recurgă la minunile hidroterapiei are neapărat toată speranța, toată încrederea în abilitatea și reputația excelentului specialist, unicul mare medic al Iașului, care și-a ales cu adevărat și a aprofundat această specialitate a prezentului și a viitorului”.
Și tot domnul C. B. Pennescu este evidențiat din nou, în articolul ,,O nouă cucerire”, pentru faptul de a fi reușit să obțină sprijinul statului pentru a se construi ,,o șosea definitivă și sitematică între Târgu-Ocna și Băile Slănic”. Și aici sunt inserate și documentele care dovedesc această mare reușită, unul trimis de către minsitrul Lucrărilor Publice, Vasile. G. Morțun Vasile, iar celălalt, de către Epitropia ,,Sf. Spiridon” din Iași, în calitate de administrator al stațiunii.
În primul dintre ele (prin adresa nr. 16009 din 5 iulie 1907), ministrul are onoarea de a comunica hotărârea organului de resort de a construi o nouă șosea și poate cu timpul, chiar și o cale ferată care să lege cele două localități. De asemenea, domnia sa solicită concursul Epitropiei având în vedere importanța circulației pe această șosea, suma foarte însemnată care se va cheltui cu executarea șoselei definitive în cele mai bune condiții, dar și marile avantaje care vor rezulta din aceasta și de care vor beneficia Epitropia și Slănicul, deopotrivă. Pentru toate acestea, ministrul roagă să li se cedeze gratuit terenul pentru construcția șoselei sau cedarea la un preț minim, scutirea de taxe pentru piatra, nisipul și pietrișul care vor fi extrase din zonă, ca și plata la prețuri accesibile a lemnului care va fi exploatat din pădurile Slănicului, proprietatea de drept a Epiropiei. În final se mai solicită și asigurarea de locuințe pentru personalul însărcinat cu executarea lucrărilor. În răspunsul Epitropiei la adresa sus menționată se arată satisfacția de a primi un răspuns favorabil din partea ministerului, în urma demersurilor întreprinse de ceva vreme pentru această dornică realizare, atât de importantă pentru stațiune. Iar solicitările ministerului sunt aprobate de Epitropie fără echivoc, respectiv cedarea gratuită a terenului necesar pentru construirea șoselei, procurarea materiilor prime existente în zonă fără perceperea de taxe, livrarea lemnului din pădurile Epitropiei cu prețurile nominale (la valoarea curentă), precum și punerea la dispoziție serviciului tehnic a locuințelor necesare personalului executant.
- Morțun (1860-1919) a fost un publicist și om politic român, primul deputat socialist în Parlamentul României – ulterior devenit liberal, dar și unul dintre cei care l-au avut profesor de limbă germană. pe Mihai Eminescu.
În ,,Foița ziarului Curierul Slănicului”, ne sunt înfățișate amintiri ,,Din chioșcul Hârjei”, satul aflat în vecinătatea Slănicului, peste munte, pe Valea Oituzului, pe druml ce duce spre Brașov.
Pornind de la poalele muntelui ,,Dobru” spre Hârja, călătorul și naratorul nostru ajunge pe un mic platou unde a întâlnit un chioșc, ,,cu un perete de lețuri de fag în partea dinspre cărare și cu unul din scânduri învechite, căptușite cu coji de copaci, în partea dinspre munte; iar în chioșc, doar câteva mese înconjurate de bănci”. După un scurt popas, zărește în față muntele ,,Dobru”, pe vârful căruia se-nalță câțiva brazi trăsniți, ,,ce par niște negre schelete cu brațele ridicate spre cer, căci sunt așa de sus, încât ramurile lor uscate parcă ar fi niște degete lungi și subțiri înfipte în albastrul cerului”. Și uitându-se așa spre brazi, drumețul nostru își aduce aminte de legenda acelor brazi răzleți răsăriți pe unul dintre piscurile muntelui. Și legenda spune, că mai jos, de partea cealaltă a muntelui, în satul Hârja, trăia în liniște și fericire o tânără familie. Până într-o zi, când spre nenorocirea lor, un ciocoi tânăr se rătăci pe acolo, din pricina unei furtuni și își găsi sălașul chiar în casa tinerilor însurăței. Se zice că mai că spre seară, o cucuvea se așeză undeva în apropierea casei, de unde, până noaptea târziu boci într-una. Între timp, bărbatul casei se porni până la crâșmă pentru a târgui câte ceva pentru ospățul musafirului nepoftit. De la o masă, o babă îl întrebă deodată pe tânărul bărbat ,,dacă și-a prins tovarăș la nevastă” și chicotind de râs se îndepărtă schiopătând. Luat prin suprindere, el nu spuse nimic, pentru că nici nu-i trecuse așa ceva prin cap, dar ca să nu se facă de rușine, mai zăbovi ceva timp, la un șpriț. Când se făcu noapte de-a binelea și oamenii plecară să se culce, un flăcău veni în fuga mare să-l vestească pe Ion (căci așa îl chema pe bărbatul proaspăt însurat), că trecând pe lângă casa lui, auzise țipete de femeie. La început acesta crezuse că cei doi ineri se ceartă și își căută de drum, dar mai apoi auzi că Ion este la crâșmă. Aducându-și aminte de vorbele ironice ale babei, Ion înșfăcă o secure a crâșmarului și țâșni spre casă răcnind din ușă: ,,De-o fi un urs pe-acolo o să vă dăruiesc pielea lui”. Fiind obișnuiți cu astfel de arătări, sătenii nu-și făcură griji prea mari, dar după câteva zile în care nimeni din casa tinerilor nu mai fu zărit, câțiva oameni o luară spre locuința lui Ion, unde au avut parte de o groaznică priveliște: casa răvășită și pustie, ferestre sparte, ușa scoasă din țâțâni, tinda și prispa mânjite cu sânge negru și închegat. În dosul casei îl găsiră pe Bursuc, câinele lui Ion, cu botul plin de sânge. Urlând înfiorător acesta se pierdu în desișul pădurii. Oamenii se luară după el și tocmai când ajunseră în vârful muntelui rămaseră încremeniți:
,,Nu știau, să-și facă cruce, să se bată peste gură, ori să înceapă să răcnească. De cei trei brazi, atârnau spânzurate cele trei cadavre, îngrozitor de schingiuite: în mijloc, Ion, sub picioarele căruia era un buștean răsturnat, de-a dreapta lui, nevastă-sa și de-a stânga, oaspetele. Era într-amurg și pe bolta aurie a cerului, cei trei brazi legănau la suflarea vântului, trei forme negre, trei trupuri omenești. A doua zi i-au îngropat tot acolo, pe tustrei, într-o groapă… Cum s-a petrecut acest îngrozitor măcel, nimeni n-a știut și nu știe nimeni nici până în ziua de astăzi. Singur, Bursuc, martorul mut al acestei înfiorătoare tregedii, de-ar fi avut el vorbe, ce înspăimântătoare mărturisiri ar fi făcut oamenilor”.
Trista poveste se sfârși cu imaginea unui cocostârc rotindu-se maiestuos pe deasupra acelor locuri singuratice, în timp ce povestitorul își adună ultima frază într-o adâncă reflecție: ,,O, cum aș vrea să zbor și eu ca dânsul, departe, departe, spre acele locuri în care zbor toți cei nenorociți în lumea aceasta, ca înspre un liman fericit, spre acele orizonturi veșnic senine, în care nu este durere, nici întristare…”.
Pentru că până acum nu am prea exemplificat din epigramele publicate, iată două dintre ele scrise de poetul, epigramistul și publicistul evreu român, Berman Goldner, care se semnează cu pseudonimul Giordano (vezi în episodul „Curierul Slănicului”: Cum prin stațiune trecea frontiera cu Austro-Ungaria, vara puteai vizita chiar și ,,țări străine”, precum Ardealul!”): ,,Dante și Slănicul – A visat Slănicul poate / Dante cel nemuritor, / Doar găsim aici de toate: Paradis și Purgator; Slănicul slobod – Ici nu-s Curți, nu-s Tribunale, / La prevenție trimis / N-a fost nimeni, Nu-i posibil / La Slănic să fii închis”.
Despre reprezentația celor mai mari nume ale teatrului românesc la Slănic, ca și despre excursiile lui Cezar Petrescu, în episodul următor.
Text adaptat, adnotat și completat de Romulus-Dan BUSNEA
Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU Iași), Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj (BCU Cluj) și cotidianului ,,Deșteptarea”.
Sursa: BCU Iași, BCU Cluj; Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și multe altele.
Mulțumiri pe această cale și slăniceanului Valeriu Meșterca, pentru sprijinul acordat continuării serialului și întregirii colecției ziarului.
Mențiune: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași și BCU Cluj.
În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil.
(Va urma)