În societatea spectacolului e posibil orice

Se aude des acum, în afară de strictul domeniu teatral, termenul de „actor”. Francezii, mai ales, vorbesc mereu despre „actorii politici”, numindu-i aşa pe cei care evoluează pe scena publică şi sunt decidenţi. Puţini dintre aceştia au însă conştiinţă şi responsabilitate, mulţi dintre ei dovedindu-se doar nişte aventurieri lipsiţi de scrupule şi jucători la ruleta puterii, a câştigului şi profitului gros. Lucrurile sunt mai complicate pe scena adevărată, în teatru, unde e greu să ajungi actor adevărat. Şi pentru că tot deplângem lipsa de modele, am găsit nimerit să dau ca exemplu crezul unui artist de talia lui Victor Rebengiuc, a cărei modestie este pe măsura talentului său uriaş. Rebengiuc nu este un tip comod, dimpotrivă, el spune întotdeauna ceea ce gândeşte, chiar dacă ştie că va fi dezagreabil. Adică nu joacă teatru în viaţă, nu umblă cu adevăruri fardate, nu are nevoie de admiraţie şi aplauze facile. Vă amintiţi de gestul său frust, de după Revoluţie, când a apărut la televizor cu un sul de hârtie igienică în mână, care ar fi trebuit, în opinia sa, să şteargă multe urme urât mirositoare. Şi în zilele noastre, actorul acesta de excepţie, om de caracter, vertical, nu ezită să spună că „e nevoie de multe suluri pentru că Parlamentul e plin de mâncători de rahat, lăsaţi să spună vrute şi nevrute”.
Rebengiuc crede în munca asiduă de perfecţionare a talentului actoricesc, în sinceritate şi economia de mijloace în dauna efectelor de suprafaţă, a „cârligelor” şi a „trucurilor câştigate şi sigur verificate”. Nu acceptă şi nu înţelege scălâmbăielile pe scenă şi faptul că spectatorii se reped să aplaude în picioare spectacole proaste, nişte „tâmpenii”, după cum le numeşte el cât se poate de direct. În schimb, are cultul marilor spectacole pe care le-a văzut, le-a trăit, având veneraţie faţă de înaintaşi, de „greii” teatrului românesc. Care, în primul rând, s-au respectat între ei, iar la un moment dat, respectul este mai important decât iubirea. Pe când „astăzi, unii actori preferă să joace cu alţii mult mai slabi, nu-i interesează pe cine au alături şi degradarea se vede cu ochiul liber pe scenă”. Crezul acestui actor uriaş, obsedat să nu se repete, interesat de personaje cât mai diferite, de o metmorfoză continuă, sună aşa: „Eu am un ideal, eu vreau să ajung un mare actor şi pentru asta muncesc, lupt în permanenţă cu mine însumi şi cu textul pe care-l am de interpretat. Încă n-am jucat un rol aşa cum aş fi vrut să-l joc, dar sper să nu mor înainte să mi se întâmple asta… Ştiu exact ce reprezintă fiecare rol pe care-l fac, în drumul ăsta cvasiascendent pe care-l străbat către un pisc aflat undeva, încă foarte departe.” Câtă luciditate şi câtă exigenţă la cei peste 80 de ani şi la un palmares impresionat! Oare câţi dintre „actorii politici” ai vremurilor noastre au un ideal pus în slujba celorlalţi, câţi muncesc cu sine pentru a se autodepăşi?
Mi-e teamă că mulţi nu privesc dincolo de propriul lor interes şi că îi cred pe ceilalţi doar o simplă masă de manevră. Oricum, nu întâmplător am scris despre actori, fiindcă sunt acum doi dintre aceştia înscrişi în cursa pentru alegerile prezidenţiale, încurajaţi, probabil, de succesul lui Zelenski în Ucraina. Sau poate se gândesc la Ronald Regan, mai ştii? În societatea spectacolului în care trăim, totul este cu putinţă, nimic nu ne mai miră. Dar bine ar fi ca alegătorii să dea dovadă de maturitate, să nu confunde ficţiunea, teatrul, filmul, cu realitatea, şi să voteze raţional, nu purtaţi de sentimente.