Una dintre consecințele efortului concentrat de rescriere a istoriei este scurtcircuitarea memoriei sociale. Grupurile umane – familii, generații, națiuni – uită relațiile de cauzalitate care au creat tragediile sociale. Rescrierea istoriei ajunge să determine dispariția anticorpilor sociali. Societatea își reformulează regulile după noul discurs istoric impus. Toate relațiile sunt modificate astfel încât să se potrivească noilor paradigme. Ceea ce acum 100 de ani era considerat ca fiind cauza unor probleme sociale severe este, acum, reconsiderat nu ca urmare a unei schimbări a relațiilor de cauzalitate, ci ca urmare a schimbărilor de interpretare și acceptare. Îndatorarea excesivă a unui stat, de exemplu, era știută – prin prisma experienței – ca aducătoare de probleme; astăzi ni se spune că, nu, nu există consecințe negative, toată lumea se îndatorează, deci să nu ne facem probleme. Evident, cei care ne liniștesc sunt fix creditorii iar societatea în ansamblul său acceptă explicația. Cei câțiva care au alte opinii sunt repede marginalizați și cenzurați de noua „democrație” a libertății de exprimare.
În această situație nu este de mirare că milioane de oameni aplaudă frenetic atunci când li se mai interzice un drept, când li se mai impune o dogmă. Pur și simplu pentru majoritatea membrilor unei societăți este imposibil să mai gândească în afara paradigmei care le-a fost inoculată. S-au mirat unii – foarte puțini – de momentul în care românii au ieșit în stradă să denunțe legislația care obliga marile companii să contribuie la bugetul național. Dacă ne uităm pe plan mondial, episodul nu este izolat. Lumea sărbătorește în stradă de fiecare dată când i se mai pune o povară sau când i se mai taie o coardă de la plasa de siguranță. Când s-au desființat contractele colective la nivel de ramură, românii au aplaudat. Când s-au restrâns drepturile sindicatelor, iarăși s-a sărbătorit cu artificii. Acum, când se pregătește lichidarea legilor salarizării unitare și a pensiilor, lumea este entuziasmată.
Nu deplâng populația în vârstă care, ca și mine, nu va mai apuca să guste noua sclavie. Noi, ăștia trecuți de prima tinerețe, care ne-am rupt colții în economia de piață, care am simțit primii biciurile noilor vatafi privați, știm să ne descurcăm. Unii am prins experiență pe vremea vechiului regim. Noi vom muri liberi pentru că nu poate nimeni să ne mai ia libertatea. Deplâng, însă, generația mai tânăra, care a crescut învățând că tot ceea ce zboară se poate mânca. O generație care încă mai crede în Făt Frumos-ul trimis de UE să ne educe poporul și în Ileana Cosânzeana – sfânta cătușelor și spaima corupților. O generație care va da atât de tare cu capul de tavan încât trezirea din vis va avea consecințe ce ar putea fi mai dramatice decât în anii ’30.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
