Din după-amiaza zilei de 19 august, concitadina noastră – prozatoare, sonetistă, epigramistă – nu mai este. În 2012, la 1 august, o felicitam la împlinirea vârstei de 90 de ani, iar ea se declara mulţumită că a reuşit să publice, în ultimii 4-5 ani, un volum de sonete (Tânguiri de caval) şi două romane (Focul şi Tăcerea are ochi albaştri), ba chiar să retipărească volumul de debut, „Şansa ultimei clipe” (cu o prefaţă de Ioan Lazăr). Intrarea în literatură i-a fost girată apoi şi de Vasile Sporici, entuziasmat de rafinamentul lirismului şi de forţa epicului său.
A fost un membru activ al Corului „Balada”, dirijat de Alexandru Tiron (ca mai târziu regretata ei fiică, Delia, în Corul „Ateneu” al profesorului Ion Bănică), a recitat cu patos poezie clasică şi a acumulat o bună parte din viaţa culturală a urbei. În cuprinsul a mai mult de douăzeci de ore de înregistrare audio/video, am reconstituit Bacăul interbelic, cu personaje fizice ale locului (Grigore Tabacaru, Ion Luca ş.a.) ori pasagere (Ionel Teodoreanu, de pildă), dar şi cu personaje morale (salcia lui Bacovia din Parcul Trandafirilor sau casa lui Vasile Alecsandri).
Pe spatele unei fotografii înfăţişând Biserica „Sfântul Gheorghe” din Bacău, a notat că lăcaşul de cult a fost „construit în urma stăruinţelor tatălui” ei, „Nicolae Sascău, în calitate de primar”. „A fost dificil, dar a reuşit…”, constată tânăra de atunci. (Biserica din Letea Veche tot prin râvna lui Nicolae Sascău, primar şi acolo, a fost ridicată.)
Am vizitat-o de 2-3 ori cu câte 10-15 studenţi odată şi s-a dovedit un amfitrion încântător, având de fiecare dată la îndemână „ceva dulce şi o cafeluţă”. (Mihaela Puţeanu şi Luminiţa Sonic, două dintre filologele care i-au trecut pragul, vor descrie aceste experienţe.) Vineri, 16 august, am răspuns invitaţiei de a mă prezenta în locuinţa-i de pe strada Veniamin Costache pentru a-mi încredinţa manuscrisele unor poezii datate 1939,1940…
Nu le-a găsit pe toate şi urma să revin pe 20 sau 21. Şi iată că mă găsesc în trista ipostază de a scrie la trecut despre Mărioara (Sascău), reproducându-i un crâmpei liric autumnal, când „Cad frunzele pălite, stropite cu rugină”: „Mă simt ca rătăcită, spre infinit cătând,/ Căci sufletul mă doare mai mult ca niciodată” (1939, revista „Frământări” a Colegiului „Ferdinand I”).
Mărioara Popovici – un suflet delicat, o modestie rarisimă, un talent robust.
Descoperă mai multe la Desteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
