In memoriam: „Batranul ostean” – Valeriu Anania

Sintagma din titlu are si o continuare – „rechemat sub drapel“. Este ultimul capitol al „Memorii“-lor (POLIROM, 2008), încheiate la Manastirea-Nicula, la 22 febr. 2008, în care relateaza cum, aproape fara voia sa, a devenit arhiepiscop al Clujului, în 1993: „Am înteles ca Biserica îsi recheama sub drapel pe batrânul ei ostean. Si m’am supus“. (Am pastrat ortografia originala, cu apostrof în loc de cratima.) Sunt ultimele cuvinte din volum (pag. 691), ceea ce ma face sa cred ca ar fi urmat un altul, pentru a aduce la zi o viata de om ales (literat, teolog, ierarh), chemat la Domnul în ultima zi de ianuarie 2011. Oricum, publicul interesat de lansarea de carte din Aula „Mihai Eminescu“ a Universitatii „Al.I. Cuza“ din Iasi pe 4 dec. 2008 (fotografia îi apartine Alinei-Mihaela Danila) s-a ales doar cu o pecete nominala – „Valeriu Anania“, ca posibila promisiune pentru volumul al doilea.
De ce totusi ne ocupam noi, bacauanii, de un scriitor vâlcean, asezat în ultima vreme în inima Ardealului, refugiat la Varatec? Unde-i Bacaul?
Ei bine, este în biografia artistica a lui Valeriu Anania si poarta un nume – Ion Luca. L-a adulat pe dramaturgul nascut la Roman (în 1894), afirmat la Bacau, în vremea lui Bacovia si Tabacaru, si retras pentru totdeauna la Vatra Dornei. În 1984, la 90 de ani de la nasterea lui Ion Luca, viitorul ierarh a vizitat Bacaul si mi-a promis o întrevedere în fata unui microfon. A trebuit sa vina centenarul pentru a-mi îndeplini legamântul.
La 29 iulie 1994, cu o masina de ocazie, am fugit spre Manastirea Varatec, dupa ce cu 1-2 zile înainte vorbisem cu Prea Sfintia Sa la telefon. Prin Piatra-Neamt, plouase torential, asa ca Dacia în care ma aflam devenise amfibie. Nu m-am lasat si am ajuns la manastire în jurul orei 16. Maicuta-menajera m-a îndemnat sa astept într-un fel de anticamera din care se vedea ce face râvnitul amfitrion: statea în picioare în fata unei strane de biserica, în alveolele careia se aflau carti mari deschise. Le plimba fara sa se miste din loc si aduna într-o alta carte… alba rânduri sau bucati de rânduri. Am dedus iute ce rost avea de împlinit: lucra la o noua traducere a Bibliei si corela versiunile anterioare (Galaction, Radu, Nicodim s.a.) cu propria interpretare. Vorbea în timp ce punea alaturi pe cei trei, le lauda osârdia si propunea, cu smerenie, propria viziune. Mi-am adus aminte de Arghezi, care facea o cruce mare pe foaia alba înainte de a o înnegri, si de calugarii care au instaurat sintagma „efort benedictin“. Cred ca jumatate de ora a tinut asteptarea mea, pentru ca memoria sa întipareasca una dintre cele mai impresionante experiente. (În 2001, când a aparut editia jubiliara a Bibliei – cu Vechiul Testament îndreptat dupa Septuaginta –, m-am simtit solidar cu traducatorul, stiind ca o farâma de truda a fost asistata de un om fascinat de spectacolul (re)creatiei.)
Ne-am asezat, dupa scuze reciproce (eu – pentru întârzierea datorata furtunii, el – pentru imposibilitatea de a-si întrerupe lucrul), la… taifas, numai despre Ion Luca. Au rezultat 55 de minute de dialog care îl portretizeaza pe dramaturgul bacauan cum foarte putini au facut-o. Macar un detaliu sa reproducem: elevul Valeriu Anania a sarit gardul Seminarului Teologic pentru a merge la Nationalul bucurestean, unde stia ca se joaca piesele lui Ion Luca. Subiectele – din mitologie, cu inflexiuni religioase si de constiinta umana – l-au fermecat si l-au ambitionat sa-i iasa în cale dramaturgului. Au devenit foarte buni prieteni. (Am adus cu mine, la Bacau, „Rotonda plopilor aprinsi“, cu un autograf al lui V. Anania pentru cititorii Bibliotecii Judetene. Aici e unul dintre cele mai izbutite portrete ale lui Ion Luca.)
Mi-a scris, peste câtiva ani, interesându-se de manuscrisele lui Ion Luca si de casa din Bacau (pe fosta strada a Bradului, nr. 2), care merita, dupa opinia sa, sa fie un muzeu memorial. (Am facut cunoscuta, la vremea aceea, pozitia ierarhului român si i-am convins pe cei de la Cultura sa nu permita pierderea configuratiei originale a casei.) Modelul literar reprezentat de teatrul lui Ion Luca („Femeia Cezarului“, Salba reginei“ s.a.) l-a urmarit când el însusi a dat la iveala „Miorita“ sau „Greul Pamântului“.
Dar „vine o vreme când viata ta se cere rostita si altfel decât în graiul conventiilor sociale, mai adevarat adica si mai de-a dreptul“ („Cuvânt-înainte“ la „Memorii“). Va veni si pentru noi o clipa de ragaz adevarat, când vom pune la dispozitia cititorului… ascultator textul dialogului din 1994, cu vocea pe CD, convinsi ca marturiile lui Valeriu Anania sunt pentru toti, nu doar pentru unul.
Ioan Danila