In memoriam. Ana Podaru sau poezia ca reazem ceresc

Anapoda poate fi uneori soarta poeţilor! Tocmai când e aproape gata soclul, vine cineva şi trage preşul de sub picioare…
Ana Podaru (născută Doboş; 27 oct. 1974, com. Nicolae Bălcescu, jud. Bacău – 7 oct. 2019, Marea Britanie), ca poetă, prozatoare şi publicistă, este produsul literar al profesoarei de română din satul natal, Irena Vaculik, al climatului de la Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri” Bacău, unde a fost elevă, dar îndeosebi al scriitorului Dumitru Velea, preşedintele Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu” din Petroşani. A semnat interesante volume de poezie („Cad îngeri din icoane”, de pildă, în 2017) şi pagini de memorialistică (titlurile pot fi găsite pe internet). La sugestia mentorului ei din Valea Jiului, îşi pregătea dosarul pentru a deveni membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Bacău. Mi-a trimis un grupaj de versuri, care a fost tipărit în „Ateneu” din 2018 (octombrie, p. 8), iar apoi cărţile de poezie, pe care le-am depus la Biblioteca Comunală Nicolae Bălcescu. I-am trimis revista şi confirmarea înregistrării volumelor şi mi-a scris entuziasmată: „Ce mult iubesc oamenii locului! Sunt calzi, primitori, iubitori”.
Asemenea eroilor Hortensiei Papadat-Bengescu, Ana şi-a monografiat suferinţa şi a trecut-o în vers: „Taie brazde-adânci de suflet şi le-atârnă la fereastră,/ inima mi-o coase-n patru cu un şnur de curcubeu/ ca să bată-n zorii zilei pe-un pătul de floare-albastră” (finalul sonetului Operaţie pe cord deschis, în „Pro Saeculum”, 3-4/2019).