Nu știu câți dintre compatrioți au avut măcar o dată un gând de ducă. Personal, mi s-a întâmplat și mie. Și nu vorbesc de anii de după Revoluție, când un sfert dintre români au luat calea pribegiei, după ce, inițial, încercaseră să facă un ban grămadă, prin micul comerț cu obiecte aduse de la turci, polonezi sau sârbi. Ci chiar și acum, îmi tot dă ghes gândul surghiunului, la peste trei decenii de la marea cotitură a societății românești, timp în care am îndurat cu stoicism umilințele la care am fost supus sistematic de toți cei care s-au cățărat în fruntea țării.
Mărturisesc, aș pleca în secunda următoare, nu știu, oriunde în lume, într-un loc unde statul să mă prețuiască, să mă respecte ca pe un prinț, oferindu-mi măcar cât i-am dat eu în mai bine de jumătate de secol de viață. Pentru că, la fel ca milioane de români, am sperat s-ajung la anii când ar trebui să mă preocupe mai mult cum să cheltui rezervele de la saltea, călătorind prin locurile neumblate din țară sau vizitând destinații decoperite în nu știu ce reviste de turism.
În niciun caz cerșind, la propriu, apă la robinet, implorând autoritățile să crească salariile ori pensiile sau așteptând înfrigurat pedepsirea cruntă a comercianților care, cu tupeu de borfaș, ne-au înzecit valoarea facturii la curent și gaze. Nu mi-am dorit prea multe de la adunătura de politicieni care, periodic, își schimbă între ei scaunele de la București, decât să-și respecte electoratul, garantându-i o viață decentă. Francezii le-au turnat în cap laptele, chiar și bălegarul de la vite, când i-au supărat cu ceva „monsieurii”. Pe unii i-au băgat și la pușcărie, cât erau ei de președinți de stat.
La noi, nimeni nu dă socoteală blândului popor, mizând pesemne pe judecătorii corupți care, mintenaș, i-ar scoate din belele, și pe milioanele ascunse prin conturile din străinătate. Din păcate, sunt nevoit să admit că m-a copleșit maldărul dezamăgirilor acumulate și cred că doar părinții și frații mă mai țin în România. Și mormintele celor dragi, pe care m-am angajat să-i cinstesc cât voi mai viețui pe acest pământ, aprinzându-le, la căpătâi, o candelă, și împrospătându-le cripta cu o floare, împreună cu nelipsita rugă către Marele Creator. Pentru morți, și pentru vii.
