Interviu cu Dumitru Sechelariu, om de afaceri, primar al Bacăului în perioada 1996-2004
– Mulți dintre participanții la Revoluția din Decembrie 1989 au afirmat, de-a lungul ultimilor ani, că presimțeau ceea ce avea să se întâmple cu dictatura comunistă în acel an de grație. De unde această premoniție?
– Încep prin a vă spune că, în 1987, în România a venit în vizită Gorbaciov, șeful URSS. Eu nu eram un cititor de presă, neapărat, dar la un moment dat a apărut – parcă în «România Liberă» – un interviu al lui Gorbaciov. L-am citit. La vremea respectivă nu aveam nicio noțiune cu privire la ideea de partid politic, nu eram angajat politic. Eram membru UTC fără prezențe la ședințe. Acel interviu cu Gorbaciov, ca să revin, indica – printre rânduri – că în România urma să se petreacă ceva. Precizez cu sinceritate că n-aveam nicio legătură, pe atunci, cu vreun viitor revoluționar, nu făceam parte din nicio structură pregătită să pună la cale ceva. Pe parcurs, în urma unor discuții cu diverși șefi din «Miliția» de atunci, mi-am dat seama că există o anumită deschidere, că există oameni în sistem care văd și ei altfel lucrurile. Ăsta a fost, de fapt, primul pas. De aici am avut curajul să merg la Comitetul Județean, la Prefectura de azi, și să fac parte din primul eșalon care a contribuit la bunul mers al lucrurilor la Bacău, în decembrie 1989. În Bacău a fost, haideți să spunem, o revoluție de catifea. S-au găsit și oamenii necesari și înțelegerea necesară pentru ca starea tensionată să nu degenereze.
– La noi a fost sau n-a fost revoluție? Ați spus că a fost de catifea…
– Persoanele care au intrat în sediul central al partidului erau notate. Indiferent ce se întâmpla, erai înregistrat, iar dacă treaba se întorcea (n.r. – dacă Revoluția ar fi eșuat), erai pus la zid și împușcat mai mult ca sigur. Prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost ce caut eu acolo, mai ales că aveam niște bani și o altă viață față de ceilalți. Valul m-a împins acolo. M-a împins nemulțumirea față de ceea ce trăia poporul român. Eu am stat doar 3-4 zile la Prefectură, la Revoluție, și am avut un rol în desemnarea lui Geo Popa (n.r. – primul șef al organului provizoriu de conducere), am făcut o alegere bună pentru acea vreme. A fost, zic eu, un moment inspirat cu aducerea pe zona economică a lui Hrebenciuc (n.r. – Viorel Hrebenciuc), pentru că era un om priceput, cu abilități, și se vede și astăzi că are anumite abilități pentru a conduce, a discuta cu oamenii, a-i manipula și într-un sens, și-n altul.
– E aici faimoasa scenă a balconului. Într-un fel sau altul, toți cei care ați fost în balconul Revoluției din Bacău v-ați realizat cumva…
– Au fost și oameni care, să zicem, nu s-au realizat. Profesorul Neagu, care a avut un rol important atunci. A fost un domn Tecuceanu, a mai fost un domn de la aviație – nu mai știu cum îl cheamă. Erau câteva voci acolo…
– Cum v-ați nimerit în balcon, toți unul și unul…
– Întâmplător, pur întâmplător. De exemplu, unul din revoluționarii cu cel mai mare rol a fost luptătorul Nicu Dumitrache, care astăzi este un om de afaceri. Efectiv, l-a scos pe primul secretar din birou. Deci, gândiți-vă numai la fapta în sine. Nu trebuie să tragi cu arma sau să faci crime. Era o faptă de trădare aceea. Un alt rol l-a avut și Gringo (n.r. – Ion Vasile, azi membru PSD), a ținut relația cu romii. Eu am spus la un moment dat că nu poate exista stat democratic fără poliție. Erau mișcări foarte mari, mulți dintre cei certați cu legea erau pe străzi și se punea problema preîntâmpinării unor acte de vandalism. Trebuiau aduși oameni care să asigure conducerea. A avut și Corneliu Iacobov un rol foarte important, Constantin Apostol – fostul subprefect. Au fost mulți alții, o armată întreagă de oameni care s-au descurcat bine în acele zile.
– Care au fost, în opinia dumneavoastră, momentele de cumpănă, în Bacău, în acele zile?
– Vreau să vă relatez două momente pe care le-am trăit. Eram o grupare în biroul prefectului de astăzi. La un moment dat s-a anunțat că sub Prefectură există o bombă și vom sări în aer. Ne-am adunat pe holurile Prefecturii, eram precipitați. Acel moment a avut însemnătatea lui. Din vreo 180 câți eram, ne-am numărat și mai eram 22. Restul au plecat. Toți. Al doilea moment important a fost vizita mea la Securitate pentru dezarmarea acesteia și pentru a ne lua măsuri ca nu vor trage în noi. A fost un moment emoțional, tensiunea crescuse foarte mult, puteam să mă aștept la orice, chiar să fiu arestat. Totul a fost ok, am ieșit cu bine, iar lucrurile au mers normal. A mai fost, din câte îmi amintesc, un moment în care s-a spus că o brigadă de elicoptere de proveniență sovietică se îndreaptă spre sediul partidului și ar fi urmat să fim bombardați. Probabil că asta era intoxicarea, să părăsim clădirea Prefecturii.
– Retrospectiv, considerați că cele două decenii scurse de la Revoluție au adus, cu adevărat, ceva bun pentru populație, în economia vieții de zi cu zi? Sunt încă mulți nostalgici ai vechiului regim.
– Personal, sunt mulțumit că am avut libertatea de a construi ceva, de a lăsa ceva în urma mea. Mi-am pus în aplicare felul meu de a fi. Menționez că în toată perioada de după Revoluție s-au luat multe măsuri sociale. Nu se mai lucra aproape deloc, toți oamenii petreceau. Era o democrație prost înțeleasă, spun eu. Toți se așteptau să se întoarcă socialismul înapoi, libera inițiativă era ca și inexistentă. Am crezut în ceea ce fac eu. Am spart monopolul statului pe comerț și am creat lanțul de stații Selena, care la acea dată mi-a adus profituri mari. Cel mai important lucru e că am reușit să stimulez inițiativele de sorginte liberală. Ele s-au materializat inclusiv prin venirea mea ca primar, în 1996. Orașul Bacău a fost unul dintre cele mai liberale din România, dacă nu cumva cel mai liberal.
– Există în Bacău, la momentul la care s-a plecat la drum după Revoluție, ideea aceasta de liberă inițiativă, spiritul liberal de care vorbeați?
– Eu chiar am cochetat cu PNL. La un moment dat i-am făcut o invitație la compania Selena domnului Radu Câmpeanu, liderul de atunci al PNL. Am luat masa împreună. Cu sinceritate vă spun, la vremea respectivă, în acea discuție privată, mi-a spus – discuția fiind despre Ion Iliescu – că ar fi bine să fim cu PSD-ul (n.r. – pe atunci FSN). Deci, indicațiile lui Radu Câmpeanu erau că trebuie să fim prieteni cu Iliescu. El făcea doar un joc politic, nu a fost un liberal autentic. Nu era Câmpeanu omul care să creadă într-o valoare, și cu asta închei acest subiect. Am avut, în schimb, relații foarte bune cu președintele PNL Bacău, Valeriu Gheorghe. Am fost rugat, în nenumărate rânduri, să preiau șefia organizației județene Bacău. Îi stimez pe o parte din politicienii care sunt și azi în PNL. Unul dintre ei, cu care m-am văzut în 1996 sau ’97 la sediu, la Primărie, îl respect mult, e Crin Antonescu. Despre el am o impresie foarte bună, nu bună. Îl urmăresc de douăzeci și ceva de ani, pot să spun că e un liberal autentic, de anvergură. Păcat că are pe lângă el și specimene de genul Stavarache, care nu au absolut nicio legătură cu liberalismul. Stavarache este oaia mascată, venită din altă parte în PNL, și care are alte treburi de rezolvat. Acest Partid Național Liberal, în Bacău, este furat.
– Ați cochetat și dumneavoastră cu înregimentarea politică, cu PSD…
– Momentul când am intrat în PSD, 1999 spre 2000, a fost o chestiune chiar de începător. Eu nu mă pricep la politică și, ca să fiu sincer, nu prea am agreat această clasă politică. Există oameni care-mi plac, de exemplu Dragoș Benea, care este politician. La caracter mai discutăm, dar ca politician este ok. Hrebenciuc este un politician. Sunt și anumiți politicieni care-s, de fapt, politruci. Ei vorbesc totul și nu spun nimic. Sunt oameni, nu dau nume că nu vreau să-mi mai creez și alte animozități, care de ani de zile vorbesc la televizor dar – de fapt – nu spun nimic, asta e situația.
– De o lungă perioadă de timp sunteți și patron de presă. La Revoluție, libertatea de expresie a fost un bun câștigat. Cum vedeți astăzi presa, la peste 20 de ani de la dobândirea acestui drept?
– Cel mai important pentru mine, ca patron al Trustului Media Deșteptarea, este că am încercat – pe cât posibil – să mențin o linie de mijloc și pentru asta sunt mândru, dar e foarte greu. În același timp, este o lovitură de bumerang pe care o primesc. Dreptul unui ziarist este de a scrie ceea ce gândește, chiar dacă foaia îmi aparține mie. Nu am intervenit în ceea ce scriu ziariștii. Te poți implica într-o anumită politică editorială, care există în toată presa din lume, dar doar atât. Din păcate nu prea mai sunt ziariști. Sunt ziariști care au fost cumpărați și ei trebuie să scrie despre unii, după dictare. Deșteptarea are o linie în care fiecare o acuză că e cu altcineva. Asta înseamnă o linie corectă, pentru că în fond nu e cu nimeni. Rişti să fii acuzat de toate partidele, de toate persoanele. Sigur că, scriind despre ceea ce este real, despre o faptă de corupție, o faptă antisocială, deranjezi, poate lumea se uită cu ură, dar nu eu sunt cel care scriu. Eu doar patronez acest ziar, iar ziariștii scriu ce vor să scrie, își fac treaba lor. Presa nu arestează, să fim bine înțeleși. Presa doar trage un semnal de alarmă vizavi de o anumită situație. Alții pot să judece faptele. Rolul presei este să critice, nu să aducă slavă și odă iubitului conducător. Un ziar serios va critica puterea, cu siguranță. Un cotidian local, din punctul meu de vedere, trebuie să discute chestiuni locale. De aceea, intensitatea materialelor făcute de jurnaliști se îndreaptă spre autoritățile locale. Ele sunt cele care pot să facă viața mai bună cetățenilor și poate că și azi sunt mulți factori de decizie în Bacău care au insomnii din cauza Deșteptării. Acest Trust Media, pus sub presiune de ani buni, rezistă în continuare. Băcăuanii să se gândească ce ar însemna ca, într-o zi, Deșteptarea să nu mai existe. Închideți ochii și încercați să vă imaginați că Deșteptarea nu mai e trei zile sau o săptămână. Ce ar rămâne pe piață? Oficioase. Maculatură și nimic mai mult.
– Presa nu arestează, dar ce fac cei care ar trebui să fructifice anumite semnale de alarmă trase de presă, anumite informații prezentate în anchete și investigații de presă?
– Din păcate, există instituții ale statului din care a rămas doar firma, nu și personalul. O spun cu maximă responsabilitate. De exemplu, Curtea de Conturi. Întotdeauna se spune că este alt mecanism de verificare, față de cel care funcționa cu ani în urmă. Sunt convins, am și curajul să declar public, că în administrația Stavarache sunt enorme ilegalități în administrarea banului public. Nu știu și nici nu pot să concep cum de mai stă cumnatul lui Stavarache în funcția de director al CET (n.r. – Marius Stănilă). Acel CET l-am lăsat cu o datorie de 13 miliarde lei vechi, iar acum e un canal de scurgere a banului public, e înglodat în datorii, e sub sechestru. Eu cred că există o mare încrengătură vizavi de persoane direct implicate în ceea ce face, astăzi, administrația Stavarache. Probabil că Stavarache este ajutat în ceea ce face și plătește în schimb un tribut, de aceea e lăsat în pace. Dacă primarul s-ar fi numit Sechelariu, probabil că avea mari probleme.
– Se trăiește mai bine în România ca acum 20 de ani?
– Eu spun că economia de piață de la noi nu e funcțională. Cine spune altceva se înșală. De abia acum începe greul și eu spun că doi-trei ani de aici încolo, în România se va trăi greu, indiferent de cine va fi la putere. Populația va întâmpina mari dificultăți, mari neplăceri. Tatăl meu avea o vorbă: „S-ar putea ca într-o zi să dai un metru pătrat de pământ pe o pâine”. Nu este exclus să se întâmple și așa ceva, să ajungem – ca economie – într-o astfel de situație.
A consemnat Lucian Bogdanel
