„În artă îţi trebuie puţină nebunie”

O cameră spaţioasă, curată, ordonată, mobilată simplu: un şevalet, cutii cu tot felul de pensule, tuburi cu vopsele, tablouri, multe tablouri… O canapea, o măsuţă. Căldura vine de la o tradiţională sobă, alimentată cu lemne. Lumină prin sticla ferestrelor fără perdele. Câteva fotografii. N-ai crede că te afli în atelierul unui artist, unde, de regulă te aştepţi la o harababură organizată. Este atelierul pictorului Marius Crăiţă Mândră, de pe str. Mioriţei, cunoscutul loc unde crează artiştii plastici băcăuani.
Marius m-a invitat în atelier atunci când i-am propus să realizăm un interviu, programat şi tot amânat mai multe luni. Nici nu mai este nevoie de întrebări, doar îl ascult. Vorbeşte cum pictează. Cu linie, cu dialog între idei şi culoare, cu metaforă. (Gh.B.)

„Poate o să vă mire, însă de mic copil mi-a plăcut astronomia, citeam tot ce găseam, de la mici cărţi de informare până la tratate de astronomie şi le înghiţeam ca pe aer. Am terminat Liceul de Filologie-Istorie de la Focşani, mama era din Focşani, tata era din Galaţi, însă bunicul fiind judecător, era mutat de colo-colo. Tata a făcut Facultatea de Artă la Bucureşti şi s-a întors la Focşani. Artist fiind, îi plăcea şi caricatura, publica în reviste şi ziare.

Prin 1974 a fost nevoit să plece din Focşani, publicase o caricatură care nu a plăcut autorităţilor, trecuse de cenzură, însă primul secretar de atunci l-a chemat şi i-a zis: «Tovarăşul Crăiţă (Crăiţă Mândră Vasile, artist plastic s.n.), ce caută caricatura asta în ziar?» Cum era caricatura? Venea muncitorul de la serviciu şi când deschide frigiderul, în spate se vedeau elemente de calorifer, care, se înţelegea, răceau frigiderul!

Aşa l-au zburat din Focşani. Vreo două săptămâni a tot dat telefoane prin ţară, la cunoscuţi, la prieteni pentru un loc de muncă. Unii îi ofereau casă, nu-i ofereau atelier, pe nu mai ştiu unde primea atelier, dar nu şi casă, alţii nici una nici alta. I-a dat telefon şi lui Ilie Boca, în Bacău, se cunoşteau din facultate, i-a explicat ce s-a întâmplat şi, atunci, dl Boca i-a spus: «Vasile, vino în Bacău, îţi dau şi casă şi atelier». A avut atelier pe Neagoe Vodă şi mi-a spus că s-a îndrăgostit de Bacău din cauza Insulei de Agrement, era un împătimit al scufundărilor subacvatice, în fiecare an mergea la mare, participa la vânători subacvatice. În restul timpului mergea la Insulă. Erau foarte puţini artişti plastici pe vremea aceea, se intra foarte greu în Uniunea Artiştilor Plastici, tata a intrat prin 1970-1971.

De la astronomie, la pictură

Când am venit în Bacău, am continuat cu astronomia, mergeam la bibliotecă, la Observator, aşa l-am cunoscut pe dl Matei Alexescu, un mare astronom, şi am continuat, chiar vroiam să dau examen undeva, la o facultate de specialitate, însă tata mi-a zis: «Marius, dar tu ai făcut filologie, mai puţin cu matematica pentru a da la Astronomie, tu ai făcut şi desen, te pricepi, ai talent, de ce nu dai la Arte». Lucrasem eu câte ceva cu tata, însă am făcut pregătire cu Ovidiu Marciuc, un artist, un bun desenator, şi am dat examen la proaspăta facultate înfiinţată în Bacău, condusă de dl Ilie Boca. De la început a remarcat că la mine predomina culoarea, o aveam în sânge, cum mi-a spus Boca, dacă desenul se învaţă, îmi mai spunea, culoarea o ai nativ sau nu o ai. Am intrat la facultate şi pe an ce trecea mă îndrăgosteam tot mai mult de pictură, se vedea şi după note, dacă la început aveam 6-7, către final am avut 10 pe linie, şi am terminat şef de promoţie. Am avut profesori din Bacău, Ilie Boca, Ovidiu Marciuc, Vasile Crăiţă Mândră, iar alţii veneau din Iaşi şi Bucureşti, Constantin Prut, Dan Hatmanu, Ticu Alexandra, Radu Negru, Ilie Bostan, se formase un corp profesoral bun.

Am făcut şase ani aici, în Bacău, şi alţi trei ani în Bucureşti, cu Teodor Moraru, cu el am făcut desen, culoare şi compoziţie, era profesor coordonator, care mi-a spus, după ce m-a văzut ce ştiu şi ce fac că sunt bun la figurativ, însă el m-a învăţat să gândesc, să lucrez abstract. Mi-am dat seama că este mai uşor să faci figurativ, abstractul sunt forme care nu există. Aici se aseamănă artistul cu Dumnezeu, care a făcut ceva din nimic, la fel şi artistul, crează forme care nu există. Şi mi-a mai spus că am şcoala lui taică-miu, şi aşa era, se vedea amprenta lui, mergeam cu el prin tabere, vedeam cum şi ce lucra, astfel că profesorul Moraru mi-a zis că nu e rău, dar avem un Crăiţă Mândră Vasile în România, nu mai este nevoie de încă unul. Atunci am înţeles că trebuie să şterg totul şi să o iau de la zero, să uit ce învăţasem şi să-mi fac propriul meu alfabet, propriul meu univers. Au fost nouă ani de facultate, toţi i-am făcut cu taxă. În ultimii trei ani am lucrat, am avut ore la „Vasile Alecsandri”, o mare parte, la Şc. 18, la „Chimie” şi la PTTR. Ore de Educaţie plastică. Mi s-a propus şi la Liceul de Artă, însă era multă muncă, responsabilitate, iar eu nu aveam timp, nu puteam să-mi asum, era program mai strict.

În căutarea propriului drum

După ce am terminat facultatea, nu am vrut să urmez profesoratul, am zis să-mi urmez gândul de a deveni artist profesionist, aşa că mi-am rezervat mai multe ore, mai mult timp pentru atelier, pentru studiu, pentru creaţie, pentru expoziţii. M-a ajutat, în multele ore petrecute împreună, în discuţiile noastre, şi Gheorghe Zărnescu, un mare sculptor: «Marius, îmi spunea, aşa cum toate epocile artei au fost unice, tot la fel şi artistul trebuie să fie unic, să aibă propria amprentă, una adâncă, un stil propriu, când intră publicul în sală, în expoziţie, să vadă că acolo este Boca, acolo Marius Crăiţă, dincolo Ştefan Pristavu, alături Vasile Crăiţă Mândră etc. Pentru asta trebuie să cauţi, să expermentezi, o iei de la capăt şi mergi pe drumul tău». La facultate studiam artiştii, marii artişti, una, pentru a vedea tehnica, stilul, culoarea, iar în al doilea rând, chiar dacă poate surprinde, pentru a nu face ca ei. Vă amintiţi de Brâncuşi, a lucrat alături de Rodin, însă, la un moment dat, l-a părăsit şi şi-a construit propriul drum.
Asta nu însemnă că îţi trădezi firea, în artă poţi să-ţi trădezi principiile, să fii puţin nebun, cutezător, aşa cum spuneau romanii că zeii ţin cu cei curajoşi. Dacă nu faci puţină nebunie, dacă nu-ţi asumi o doză de risc, nu împingi arta mai departe. Aşa schimbi ceva, aduci ceva nou. Despre asta este vorba.
Revenind la începuturile mele, cu părere de rău, facultatea de Arte din Bacău s-a desfiinţat. Mare păcat. Era materie primă, erau condiţii, se crease o atmosferă frumoasă în jurul ei. Nu cunosc amănunte, însă rămân cu regretul că nu a putut continua, era şi ar fi fost benefic pentru Bacău. Eu a trebuit să merg la Bucureşti să-mi continui studiile, să-mi dau licenţa, alţi colegi au mers la Iaşi.

Arta presupune sacrificii

Imediat după finalizarea facultăţii am şi debutat, la invitaţia profesorului Moraru, într-o expoziţie la Bucureşti, la Galeriile «Simeza», am bătut fierul cât era cald. Mentorul meu îmi spunea că nu trebuie să laşi timpul să treacă, trebuie să ieşi în public, să devii cunoscut, chiar dacă eşti tentat la început să câştigi bani, arta presupune sacrificiu: lucrezi, expui, intri în circuitul artelor, după aceea vin şi banii. În 2000 am avut prima mea «personală» la Galeriile ARTA, cum se numeau atunci. Pentru a intra în UAP, trebuia să ai o expoziţie personală.

M-a ajuta atunci foarte mult la panotat Mihai Chiuaru, care era preşedinte. Panotatul este o artă, Mihai ştia acest lucru. A fost prima expoziţie de artă abstractă, mulţi se întrebau dacă e bine sau rău. Artă neoexpresionistă făcea şi Chiuaru, Ilie Boca, însă la el se observa un neobizantinism. Eu eram singurul însă din generaţia mea, ca să spun aşa. Înaintea mea era Carmen Poenaru, Ion Mihalache, Cristina Ciobanu. În anul următor am avut o altă expoziţie, la care au venit Constantin Prut şi Titu Alexandra, foştii mei profesori, care au spus clar că aici, în această parte de ţară, chiar dacă predomină culoarea, şi Marius Crăiţă Mândră are culoare, el face cam ceea ce se face în Vest. În Est desenul şi culoare predominau, în Vest se mergea pe abstract. După mine a venit Dionis Puşcuţă, nu mai eram singurul neoexpresionist.

Mă întreabă multă lume de unde vine numele nostru: Crăiţă Mândră. Povestea o ştiu de la tata, dar şi de la bunica, că, pe vremea străbunicilor, când s-au schimbat numele (o treabă complicată), se obişnuia ca porecla să devină nume. Străbunicul era un bărbat frumos, înalt, mergea foarte mândru pe drum, avea mereu o floare de Crăiţă la ureche şi lumea i-a zis în glumă, apoi a devenit nume – Crăiţă Mândru/Mândră. Cred că este ceva adevăr, dacă mă uit că toţi suntem bărbaţi înalţi, suntem, normal, şi mândri, asta ca să glumesc.

„Colonia 21” deschide lumea

Vă spuneam că am lucrat în timpul facultăţii ca profesor, după facultate am continuat la catedră, la „Alecsandri”, apoi la Şc. 18. Am iubit copiii, mă iubeau şi eu, mai ales că eu le povesteam la ore, le povesteam desenul, linia, culoarea, ca să înţeleagă. Am avut câţiva ani normă întreagă, însă nu mai făceam faţă, veneam la atelier mort de oboseală, zăceam pe scaunul acesta pe care stau şi acum câte o oră până îmi reveneam, nu puteam să mă adun, să mă apuc de lucru, îmi trebuia acea stare de creaţie, mă apucam, însă a doua zi o luam de la capăt, nimic nu-mi ieşea. M-am gândit serios ce trebuie să fac şi am renunţat la şcoală. Au trecut 20 de ani de când am debutat, am un public al meu, sunt în Bacău foarte mulţi iubitori de artă, colecţionari, vin la vernisaje, vizitează expoziţiile, sunt mulţi cărora le place ce fac eu, îmi cumpără tablourile, nu le dau numele că nu am acordul lor, oameni pe care îi cunosc, vorbim, vin în atelier, mă întâlnesc cu ei în muzee, cunosc fenomenul artistic, artele plastice. Am expus în multe oraşe ale ţării, cu gruparea noastră «Colonia 21», patronată de profesorul Moraru, formată din cei mai buni studenţi ai săi. Eram la început 12-14 membri, între timp s-a mai decantat şi am rămas un nucleu dur de 5-6 artişti. Gruparea «Colonia 21» a înfiinţat, după moartea profesorului un premiu – «Teodor Moraru», de 1000 de euro, şi o bursă, constând în trei locuri la Rezidenţa artistică de la Tescani. Gruparea este condusă şi dusă mai departe de Vlad Moraru, fiul regretatului profesor. Noi nu facem parte din juriu, avem juriu format din specialişti, din nume mari ale artei plastice româneşti. Cred că o grupare te ajută mai mult să pătrunzi pe piaţă, să ieşi în faţă, are forţă şi vizibilitate mai mari. Sunt însă şi artişti care reuşesc singuri, artişti cu nume mari, cu o cotă de piaţă ridicată, însă este mai greu, uneori foarte greu. Particip însă şi la alte expoziţii, cum sunt «Saloanele Moldovei», unde am luat 2 premii, la expoziţii de grup, la «anualele» Filialei UAPR. Am expus la Paris în două rânduri, cu colegi din Bacău, în 2002 şi 2004, ultima la iniţiativa unor asociaţii, cum este UAP la noi, la ei sunt vreo 10 asemenea asociaţii. Am fost invitaţi la Ambasada României de la Paris, a fost interesant, expoziţia a fost bine mediatizată, un lucru bun.

„Noaptea atelierelor”, la Paris

Parisul m-a impresionat, în cartierul în care am expus noi, în 2002, erau 10.000 de artişti, din toată lumea. Acolo am văzut un lucru foarte interesant: se organizau «nopţile atelierelor», cum este la noi «Noaptea Muzeelor». Amatorii de artă mergeau prin ateliere, fluvii de oameni, priveau cum lucrau artiştii, stăteau de vorbă, găseau pe masă diferite băuturi, fursecuri. Erau deschise sute de ateliere. Era o modalitate de apropiere a publicului de artă, fără intermediari. Poate ar fi bine să se iniţieze şi la noi asemenea «nopţi». Nu? Eu aş fi interesat, aş vrea să văd cum reacţionează publicul, poate reuşim să-l apropiem mai mult de artă, tot ne plângem că nu vine la expoziţii! Cred că, în aceste condiţii, şi artiştii ar fi mai atenţi cum le arată atelierele. Cred că sunt câteva ateliere pregătite pentru a primi public, cele ale lui Pristavu, Chiuaru, Burlacu, Crăiţă, Poenaru, Capmare Luminiţa, Bianca Rotaru, Cristina Ciobanu, la sculptori e mai greu, însă nu imposibil.
Cu «Colonia 21» am trimis lucrări la Bruxelles, în Finlanda, în alte ţări, nu stăm degeaba, lucrăm, expunem, mai şi vindem.

O familie de artişti şi un urmaş

Spuneam că am renunţat la ore, la şcoală, sunt liber profesionist. Am luat această decizie ca urmare a situaţiei noastre familiale, sunt căsătorit tot cu o artistă, o regizoare de teatru, am cunoscut-o pe FacebooK, Irina Poiană, din Bacău, era studentă la Bucureşti, vorbeam despre teatru, despre film, eu sunt un cinefil înrăit, am descoperit că aveam un limbaj comun, ne-am văzut, ne-am plăcut şi în 4-5 luni ne-am căsătorit. Am simţit că aveam ceva în comun – Arta. Sunt şapte ani de când suntem împreună, sunt la a doua căsătorie, prima a fost Diana Ioniţă, fiica lui Gil Ioniţă, însă după decesul lui Gil parcă s-a rupt ceva între noi, eram aşa de bun prieten cu Gil încât ceva nu a mai mers şi după patru luni am divorţat. Cu Irina avem un copil, are şase ani şi eu mă ocup acum mai mult de creşterea lui, deoarece Irina are cele mai multe contracte la Bucureşti, în alte oraşe din ţară şi vine mai rar în Bacău. Am acceptat amândoi această situaţie, ea este regizor de teatru, montează acolo unde este solicitată, eu sunt artist plastic, fiecare cu vocaţia şi talentul lui. Irina are cotă la nivel naţional, are premii, burse, CV-ul ei a început să cântărească în această lume a teatrului, în lumea bună a teatrului. Din partea mea a găsit sprijin, are toată libertatea să facă carieră, eu, la rândul meu, am libertatea de a merge în tabere de creaţie, la expoziţii în străinătate, în ţară. Nu-i uşor nici pentru copil, însă ne străduim să-i asigurăm o copilărie fericită.

Critica s-a radicalizat

Am avut şi eu oferte, au fost tentaţii de a rămâne în Bucureşti, însă am ales să rămân în Bacău, urmând sfatul profesorului meu, mereu revin la el, a fost un om excepţional, pe lângă artă ne-a predat şi adevărate lecţii de viaţă. Îmi spunea să am grijă să nu mă provincializez, să nu mă blazez, să nu devin manierist, să fiu mulţumit de ceea ce fac, ci să rămân permanent în contact cu lumea, cu lumea artistică, să ţin mereu becul aprins, să caut, să caut, să mă caut mereu, să nu înţepenesc, să ţin cont de critică, nu de critica plătită, de cea independentă, pe care o interesează valoarea, mai ales că o parte dintre critici au devenit curatori şi îşi asumă greu responsabilitatea de a gira un artist. Acum stai la coadă să-ţi vină rândul la o critică responsabilă şi de calitate. Acum se spune: Tu da, tu nu!, deoarece este în joc şi numele lor. De aceea poate Bacăul stă foarte bine calitativ între oraşele din Moldova, vorbesc de artă, de arta plastică. Iaşul are 200 de artişti plastici, membri ai UAP, din care 50 foarte buni, noi nu stăm mai rău ca Iaşul, mai ales în partea a doua, la calitate. Este o discuţie mai lungă, nu vreau să supăr pe cineva, mai ales că am colegi la Iaşi. Ei sunt mai la Est, mai «ilustrativi», ei povestesc, noi…, dar să lăsăm asta pe seama criticilor, a teoreticienilor artei.

Valoarea nu cunoaşte graniţe

Să ştiţi, la început am simţit greutatea numelui tatălui meu, eu eram fiul lui Vasile Crăiţă Mândră, un nume foarte greu în artă, cred că într-o anumită perioadă am beneficiat de renumele lui, însă ştiam că nu este loc de doi Vasile Crăiţă Mândră. A trebuit să muncesc foarte mult, cum spuneam la început, pentru a-mi crea drumul meu, să demonstrez că nu numele tatălui meu mă susţine ci munca mea, stilul meu, arta mea, astfel ca eu să devin Marius Crăiţă Mândră.

Asta-i! Eu zic că am reuşit să stau pe soclul meu. Suntem buni prieteni, discutăm şi acum despre artă, despre curente, despre tehnici, de ceea ce se întâmplă în arta naţională şi mondială. M-a ajutat foarte mult, mi-a deschis drumuri, ochii, mi-a oferit tot ceea ce ştia el. Am expus împreună, vom mai expune, avem invitaţie de la Galeria KARO de a expune împreună, la început, în vară, va fi perechea Ioan şi Dragoş Burlacu, iar în septembrie Vasile şi Marius Crăiţă Mândră. Mai sunt familii de artişti în Bacău, soţ şi soţie, părinţi şi copii.

Este frumos! Bacăul este un oraş deschis, cu o activitate culturală, artistică bogată, diversă, interesantă. În Bacău trăiesc şi crează nume mari ale artei plastice, Ilie Boca, Ştefan Pristavu, Aurel Stanciu, Mihai Chiuaru, Dumitru Macovei, Cristina Ciobanu, Carmen Poenaru, Gheorghe Zărnescu, soţii Lăzureanu, Dionis Puşcuţă, Vasile Crăiţă Mândră, aceştia la prima strigare, sper să nu se supere ceilalţi pe care nu i-am numit, sunt câteva galerii bune, au apărut şi galeriile private, un lucru extraordinar, cu un alt suflu, cu alte concepţii, păcat că nu ne întreabă nimeni ce-i cu noi, ce mai facem, ce mai gândim, cum am auzit că se întâmplă prin alte oraşe, ţări.

Ne spunea un artist la Paris că, la ei, nu se întâmplă, nu se ia o decizie majoră atunci când e vorba de oraşul lor, fără a fi consultaţi şi artiştii. Poate avem şi noi ceva de spus… Oraşul are potenţial, însă este destul de şters, nu are personalitate. Am văzut nişte proiecte arhitecturale foarte frumoase, utile, inedite, au rămas pe planşeta arhitecţilor, am auzit că nu i-a întrebat nimeni din administraţie ce-i cu ele, ce se doreşte, poate unele ar fi putut fi puse în discuţie publică. Sunt printre noi graficieni foarte buni, designeri, specialişti în arta urbană, talentaţi, cu viziune modernă.

Îmi place să lucrez singur, spre deosebire de perioada de început când nu mă deranja prezenţa altora lângă mine. Acum prefer liniştea, am nevoie de o mai mare putere de concentrare. Am un nume şi nu-mi mai permit să greşesc, când trag o linie, mă gândesc de zece ori. De asemenea, la o expoziţie colectivă, de grup, conteză foarte mult cu cine expui.

Nu sunt pretenţios, cine este bun, se vede de la o poştă că e bun. Contează şi unde expui, dacă te duci la Berlin sau la Paris contează ca colegii tăi să fie foarte buni, deoarece acolo se crează un tot unitar, primează valoarea, se vede imediat dacă unul sau altul nu este de acolo, alta este situaţia la un salon, la o bienală, la o anuală, eşti acolo deoarece trebuie să fii. Sunt şi situaţii când la o expoziţie pot sta alături două tablouri create în maniere diferite, cum s-a întâmplat la «anuala» din 2018, două tablouri de ale mele au fost panotate alături de alte două ale tatei. Surprinzător, nu au dat rău, parcă erau de acolo dintotdeauna, figurativ cu abstract minimalist.

Dialog între tată şi fiu, între figurativ şi abstract

De altfel eu vorbesc cu tata, spre deosebire de alţi artişti de o anumită vârstă, care nu mai acceptă noutatea, când nu înţeleg, refuză. Tata este foarte deschis, are o viziune foarte largă, chiar dacă nu înţelege, nu refuză, este interesant, zice, mai văd, mă mai documentez, nu foloseşte DA sau NU. Este foarte interesant, astfel rămâne calea deschisă spre dialog.

Aceasta trebuie, mă gândesc, să fie şi reacţia publicului: te duci să vezi. Mi s-a întâmplat şi mie când am început să văd ce face Irina, eram depăşit, ea face un teatru abstract, minimalist, însă m-am dus de mai multe ori şi am început să înţeleg, dacă refuzam de la început, rămâneam acolo.

Este valabil şi pentru alte arte, cum este muzica clasică, muzica contemporană. Mi s-a întâmplat să aud din stradă câteva acorduri, erau repetiţii, m-au incitat, am intrat şi…am rămas până la sfârşit! Cred că trebuie să ne învăţăm să lăsăm deschise ferestrele, să vină aer proaspăt, să auzim păsărelele, zgomotul maşinilor, al străzii, strigătele de ajutor, de bucurie, asta înseamnă viaţă. Omul este construit să fie împreună cu ceilalţi, şi unde se pot întâlni dacă nu pe imensele întinderi ale artelor.”