,,Importantă este relația umană pe care o avem cu noi înșine”

• Interviu cu Alexandru Dumitru, scriitor –

–  Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul  pe care-l sculptați  în operă?

– Cuvântul pe care-l sculptez (așez) spre a releva originalitatea scrierii, trebuie să fie, pe cât posibil, fără chip știut ori asemănare. Mă refer la noutatea pe care trebuie să o aducă în plan literar, la forța  mesajului din context. Creația trebuie să fie credibilă, chiar dacă pendulează între ficțiune și realitate, de multe ori și metaforic, scopul fiind ca valoarea intrinsecă să corespundă cerinței universale ,,poemul vindecă o lume”, cum susține poetul. Sper să reușesc, pentru că nu mi se pare necunoscută folosirea cuvintelor la descrierea unor fenomene grandioase, a unor minuscule minuni ori mecanisme ingenioase și chiar a lucrurilor simple (un apus de soare ce scaldă cerul într-un incendiu de culori, o micuță pasăre migratoare deasupra Atlanticului, licuricii cu lămpi electrice, un zâmbet, atingerea unei mâini etc. Prin creațiile mele, așa-zise „rebuseme”, dorința e și aceea de a trezi în conștiința cititorului existența proporției divine prin intermediul căreia ființa se identifică și transpune în natură, omul înțelegându-și descendența sa divină. „Mă las copil ademenit/ de pluta unor arbori/ și înțeleg că Dumnezeu/ este în mine și cu noi” (,,Baia cu mir”, în volumul meu ,,Siesta unei amfore”, versiune și în italiană, de Crina Popescu și Veronica Rinero, apărut recent la Editura  Junimea din Iași, colecția Cuvinte migratoare). Sunt convins că metafora rămâne vie mereu prin cuvinte, de aceea ele, cuvintele, sunt atât de valoroase comunicării, uneori fiind rostite și în gând, precum rugăciunile. Purtăm la gât amuleta cuvintelor, iar viața-i o foame continuă de fenomene și sentimente.

• Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?

– Fără Fratele său, Fiul Risipitor nu s-ar fi evidențiat. Importantă sufletului este pilda ce ilustrează mila și iertarea lui Dumnezeu, lecție ziditoare pentru oricine trăiește și iubește. Nu voi pregeta niciodată să contez pe echilibrul dintre cei doi, având convingerea că e bine ca atunci când ai greșit să faci totul pentru reînnoire sufletească, pocăința fiind o mare posibilitate de revenire la adevăr,  spre a continua. Reflectând, se poate analiza și la modul abstract, îți poți face planuri și trece la realizarea lor, având o profundă satisfacție atunci când ai succes. Magnifică este incubația simțului moral care dă posibilitatea la discernământ și a alegerii între bine și rău, cu conștiința care mustră atunci când te abții de la calea cea dreaptă. Totul e să ai încredere în tine, cât și în cel apropiat ție.                   Universalitatea celui bun primează și rămâne să slujească lumii, eliminând                    răutățile. Numai așa „nimic nu se pierde, totul se transformă” sau „nimic nu se schimbă până când tu nu te schimbi”. Importantă este relația umană pe care o avem cu noi înșine. Așa că pot conchide cu versuri din ,,Asta e ideea”, cartea mea (Bacău, Editura Babel, 2021): „Poemul precum apa sfințită/ apără și menține binele învingător/ mereu amenințat și rătăcit/ în labirintul unor idei antagonice./ Divinizez orice ființă ori neființă/ descrisă-n cuvinte ori la vedere, nu numai/ ca strălucire fizică, Doamne,/ mult mai mult când zbaterea fidelă/ fortifică și înmulțește dorințele, gândirea/ și faptele după chipul/  și asemănarea Ta, Doamne”.

 – Stați uneori la taclale, la o șuetă cu  Dumnezeu?

– Pentru mine nu a existat niciodată o ,,șuetă” cu Dumnezeu. Invocația a fost permanentă, iar la momente de răscruce rugăciunea „Tatăl Nostru” și semnul crucii au fost „deschizătoare”, fiind protejat chiar dacă nu mi  s-au îndeplinit toate dorințele (mă refer la cele „serioase” și nu la dulcegării ori diverse capricii).  De aceea, „Doamne ajută” îmi este la îndemână mereu. În popor circulă o zicală: „Domnul a dat, Domnul a luat”, care  justifică o pierdere pe care nu ți-o asumi, dar care poate avea legătură cu hazardul, pentru că atât binele cât și răul, după cum tot în popor se spune, omul și le face cu mâna lui și, uneori, la întâmplare. E de la sine înțeles că o șuetă cu Dumnezeu înseamnă o destăinuire a gândului ce poate fi mai aproape de adevăr, pentru că nu poate fi simulat, fiind un asediu continuu la propria-mi ființă, iar înțelesul tălmăcește nemurirea, urmându-și scadența cât mai aproape de ceea ce poartă transparenta eroare.

• Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
• Întrebarea este incitatoare. Despre rai și iad realizezi mult mai târziu ce pot să însemne. În copilărie și tinerețe noțiunile îmi erau puțin abstracte, dar, cu cât înaintez în vârstă, mi se par indispensabile gândirii. Vedeți dumnevoastră, o operă de valoare împletește ficțiunile și adevărul, utopii, realități, e o balanță între bine și rău. Trebuie avut grijă, pentru că  totdeauna binele învinge. Prezicători cu ce se va putea întâmpla au fost mulți semeni, însă de cele mai multe ori ei n-au reușit să afle mai nimic de propria lor soartă. O altă carte a mea „Labirint pentru Eden” (Bacău, Editura Rovimed, 2016), definește pe cât posibil punctul meu de vedere cu privire la ceea ar fi raiul și contextul de a ajunge acolo unde e bine,  dacă faci bine. Există și posibilitatea de a divaga către utopie, dar lecțiile de viață de cele mai multe ori oferă unele răspunsuri confirmate prin realități în desfășurarea lor existențială. Nu vei reuși să fii mulțumit de tine însuți, decât dacă mai întâi crezi în tine și în ceea ce faci spre a lăsa o urmă mai puțin ori mai mult observată, însă mult așteptată de providență.
• Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
• Nu pot afirma că a existat din partea mea o așa zisă ,,trădare”, ci numai o ,,dezicere” de cel care mi s-a opus.  Greșeli față de semenii mei au fost, însă fără o intenție directă și niciodată cu satisfacție, ură sau alte simțăminte reprobabile. Sunt adeptul celui care se aprinde (supără) repede, dar tot atât de ușor se și stinge. Nu am ținut mânie și, dacă m-am certat, m-am și împăcat, cu scuzele de rigoare. În altă ordine de idei, se încearcă o justificare a actului trădării, însă nu este susținută de moralitate. Iulius Cezar ar fi exclamat: „Iubesc trădarea, dar îi urăsc pe trădători”. Eu nu-i pot susține pe trădători și nici nu pot să fiu de  acord cu trădarea, indiferent de scop ori cauză. În istorie, din cauza actelor de spionaj, trădarea este la ordinea zilei. Serviciile secrete folosesc agenți dubli, însă actul de trădare în sine rămâne nejustificat și de condamnat.
• Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii,  ce ar viza acest  petic?
• ,,Facerea” este  un atribut a lui Dumnezeu, în care a fost, este și va fi implicat și Omul. A repara ori modifica o ,,zămislire” din trecut, neconvenabilă, e ca și cum ai încerca să vindeci o rană, dar cicatricea tot rămâne, cu toate alifiile și operațiile estetice folosite. Orice este sintetic nu e viu, iar dacă-i schimbi (îi modifici cursul) natura, mai devreme ori mai târziu ești pedepsit de… ,,mama natură”. Ingeniozitatea Creatorului mă fascinează în așa măsură, încât nu pot nici măcar să mă gândesc la o schimbare, fie ea chiar semnificativă. Multă atenție însă la a prețui și păstra ceea ce există. Fenomenele naturii au și în prezent uneori un efect devastator, dacă ne referim la cutremure, inundații sau foc pe timp de arșiță. Cred că zămislirea ,,Facerii” are în nucleu un răspuns și pentru  vicisitudini, intervenția omului fiind inutilă când se declanșează urgia. Sunt însă măsurile de prevenție legate de menținerea echilibrului ecologic și poate că aici ar fi și dorința mea de a se interveni esențial și concret, fără modificări artificiale la ceea ce oferă natura, spre a nu provoca Universul. Puterea Domnului are și aici un „cuvânt” de spus,  spre o rezolvare pozitivă, pentru ca lumea să dăinuie.
• Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…

– Mă impresionează și în prezent versurile lui Mihai Beniuc:  ,,Sunt măr de lână drum și fără gard./ La mine-n ramuri poame roșii ard./ Drumețule, să iei fără sfială,/ Că n-ai să dai la nimeni socoteală”.  Negreșit, îmi doresc și am speranța ca și ,,rebusemele” mele să împodobească ,,fructiferul” de lângă drum, pentru cititori, atâția câți mai există. Dacă trebuie descifrată „tulburarea”, spre a fi mai aproape de ceea ce trebuie să exprime răspunsul, menționez că sunt mult mai multe versuri ori fraze ce aparțin unor autori celebri din lirica și filosofia universală pe care e de prisos a le exprima acum. Tulburarea e plăcută, dar uneori negativă, dureroasă.