Îți mai amintești iernile copilăriei, acelea adevărate, în care zăpada se așternea groasă și albă, iar gerul mușca din obraji, dar nu ne păsa? Când vacanța de iarnă era cu adevărat o vacanță, nu o fugă pe pârtiile scumpe de schi, ci o sărbătoare a saniei, a bulgărelilor și a râsetelor pe derdeluș.
Imaginea aceasta surprinde un moment magic dintr-o astfel de iarnă, cu copii coborând cu săniuțele dealul de lângă Sala Sporturilor din Bacău. Era un loc de joacă nescris în vreo carte, dar știut de toți. Acolo, orele treceau fără să simțim foamea sau frigul, iar mâinile înghețate de ger erau doar o dovadă a unei zile bine petrecute.
Nu conta ce fel de sanie aveai—una nouă, cu tălpi lucioase, sau vreo improvizație făcută dintr-o scândură veche și niște sârme. Important era să te dai! Și ce bucurie era când reușeai să prinzi viteză, să ajungi cel mai departe sau să te rostogolești râzând în zăpadă!
La lăsarea serii, cu haine ude și cizme grele de zăpadă, ne întorceam acasă. Obrajii ardeau, iar în nări aveam mirosul iernii, acel aer rece și curat care parcă nu mai e la fel azi.
Erau ierni adevărate, cu ger, zăpadă și prieteni. Derdelușul era pârtia noastră, iar sania era regina iernii. Și cât de dor ne e de acele zile simple, dar pline de fericire autentică!
