Icoana humoreana a minunilor

Marturisesc faptul ca am pasit pragul bisericii „Sf. Imparati Constantin si Elena” din Gura Humorului – construita in 1862, fiind pe rând biserica armeneasca, biserica luterana si apoi, dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, biserica ortodoxa – aflat si in cautarea icoanei facatoare de minuni, care este adapostita aici, dar si prevenit de câtiva dintre prietenii spiritului meu. Nicolae Steinhardt imi spusese: „Minunea face parte din viata reala; ea este o componenta a lumii.” Goethe imi soptise: „Minunea este cel mai drag copil al credintei”. Ceva mai rezervat, Voltaire a tinut sa-mi zica: „Daca prin minune intelegi un efect a carui cauza nu o cunosti, atunci totul este o minune”. Minunile savârsite de Icoana Maicii Domnului din aceasta biserica au depasit, spun slujitorii ei, chiar si granitele tarii. Catolici, greco-catolici, protestanti, sectari si chiar musulmani si mozaici au venit aici, din toate zarile lumii, pentru a cere ajutor. Mi s-a spus ca una dintre minunile cele mai recente ar fi cea a vindecarii unei fetite din judetul Bacau, care, timp de cinci ani, a fost muta si paralizata.
M-a tulburat aici profunzimea si amploarea fenomenului. Privit din perspectiva sociologica, apelul la acest S.O.S. al credintei poate vorbi mult despre vraistea din sufletele noastre, despre credinta noastra in chipul cel mai luminos al Sperantei: Minunea. Asezata intr-un spatiu aflat in imediata vecinatate a altarului, icoana te impresioneaza prin simplitatea sa. Ochii Maicii Domnului, in care poti citi Smerenia, Speranta si Ruga, privesc spre Inalt. Jur-imprejur, rama icoanei este intesata de zeci si zeci de acatiste pe care le lasa credinciosii. In dreapta icoanei, intr-o nisa speciala, ocrotita de Cruce, vezi sute de fotografii pe care credinciosii le-au lasat in speranta ca fiintele dragi lor, aflate in mare cumpana, vor avea, astfel, o cale mai lesnicioasa catre lumea minunilor. Am vazut aici, in fata icoanei, o femeie asezata in genunchi pret de vreo douazeci de minute, pentru a-si marturisi durerile si sperantele sufletului, dar niciunul dintre cei asezati la rând nu a protestat cumva. Si tot aici am priceput ca orice mare durere ne aminteste de rangul nostru inalt, de Om, si ca restristea sufletului este cu atât mai mare, cu cât dihonia sociala este mai acerba. Am vazut oameni plângând in tacere, fara vaicareli, stergându-si lacrimile pe furis; am fost aici in imperiul unei decente civilizatii a durerii. M-am uitat la chipul luminos al Maicii Domnului din aceasta icoana si m-am gândit ca daca ar scrie cineva o istorie a Suferintei, acest chip catre care s-au indreptat ochii si sperantele a milioane si milioane de oameni n-ar trebui sa lipseasca din acest tratat. Când te apropii de aceasta icoana, uiti de Goethe, uiti de Steinhardt, uiti de Voltaire, pentru ca te afli in preajma unei audiente la Dumnezeu…
Ion Fercu