Dilemă veche
Dacă am desena o hartă a repartiţiei celor două forme pe teritoriul României, am fi obligaţi să marcăm zona judeţului Iaşi (de fapt, a municipiului) ca promotoare a variantei fără i (Iaşul) şi cea a restului ţării, unde ar trebui să existe forma cu i: Iaşiul. Curios este însă că în Oltenia-Muntenia se află două toponime compuse, scrise fără i: Gura Iaşului, respectiv Valea Iaşului şi care „reproduc numele dat alanilor, după secolul al IX-lea” (Al. Rosetti, Istoria limbii române, 1986, p. 218). „Forma Iaşi – consideră acelaşi lingvist – ar fi un plural, ca toponimicele Bulgari, Ruşi, Sârbi, de la nordul Dunării” (Resturi de limbă scito-sarmată, în „Viaţa românească”, extras, 1930, p. 9).
„Iaş – crede A. Philippide – este un singular analogic după pluralul Iaşi” (Originea românilor, I, 1925, p. 730). De-a lungul timpului, găsim serii întregi de variante: Iassi, Iassy, Iasy, Iaşăi, Iaşe sau Eşii (1776), Eaşii (1837) ş.a. (Tezaurul toponimic al României. Moldova, I, 1991). Lucian Predescu ia în calcul şi varianta „Eşii – la plural” (Enciclopedia României, 1940). Ar rezulta o formă pietrificată „Iaşi”, care se va comporta ca un singular, asemenea pluralelor formale Bucureşti, Luncani, Ploieşti etc.
Lipsa lui i e posibil să fi fost alimentată de vechea dispută dintre şcoala filologică ieşeană (a se vedea conservatorismul de azi în perpetuarea formelor – motivate istoric – sunt şi î) şi cea bucureşteană: consoana ş se rosteşte muiat în sudul ţării (cu un i sau e după ş şi j) şi dur în Moldova.
Vocea presei
Am consultat lucrările de istorie a jurnalismului românesc şi am constatat variabile în utilizarea aceluiaşi cuvânt: fie la plural („Iaşii”, 1890/1925), fie la singular, cu i (mai rar, ca în titlul „Flacăra Iaşiului”, deşi în 2000, seria nouă a aceleiaşi gazete va renunţa la i) sau fără i: „Iaşul socialist” (1919), „Iaşul medical” şi „Iaşul sindical” (1925), „Iaşul” (1931), „Iaşul nou” (1950), continuat de „Iaşul literar” (1954).
Capitala de la Iaşi
Cu îndreptăţire urbea de pe cele şapte coline se situează între primele oraşe româneşti. În 1937, o ilustrată a Editurii „Socec” numea „Iassy sau românescu[l] Iaşii” „oraş al redeşteptării naţionale prin cultură”, iar în 1958 filateliştii marcau centenarul emiterii primelor mărci poştale la Iaşi, „vechea capitală a Moldovei”.
În primul număr pe 2019, o revistă a locului, „Cronica veche”, informează: „Luni, 14 ianuarie, asociaţia Mişcarea pentru Dezvoltarea Moldovei şi-a lansat un proiect cu zece zile înainte ca preşedintele României să-i confere Iaşiului titlul de capitală istorică” (Nicolae Turtureanu). Cu o pagină mai departe, dăm de aceeaşi formă academică: „Ascensiunea Iaşiului către statutul de capitală istorică” (Traian D. Lazăr, p. 3).
Şi totuşi: Iaşiul sau Iaşul?
Academia Română, prin Institutul de Lingvistică, stabilise încă din 1982: „Iaşi, art. Iaşiul; n.1. ieşean” (DOOM1, cap. „Nume proprii geografice şi nume de locuitori”). Acel i final se suprimă doar la derivate: „Gorj, Iaş-i dau gorjean, ieşean” (Ioana Vintilă-Rădulescu, DIN, 2009). Logica e simplă: pentru articulare, se preia în totalitate cuvântul de bază şi se ataşează articolul hotărât enclitic -l, prin vocala de legătură -u-. Câtă vreme nu admitem *Bucureştul, *Ploieştul etc., trebuie să acceptăm forma cu i: Iaşiul.
Efecte colaterale
Un detaliu aparent minor poate avea efecte majore: între fonturi, litera I (majusculă, deci) este identică cu l (minusculă, deci), încât un banner cu înscrisul „Parcul Copou – mândria Iaşului” falsifică realitatea (laşul nu va fi mândru…).
