Purtăm în noi virtualităţi refulate, cum ar fi visul de a deveni ceva anume, de a urma o anumită carieră, de a ajunge celebru, de a trăi experienţe speciale, în fine, proiecţiile pe care le făceam într-o anumită perioadă a vieţii noastre, în adolescenţă, cel mai adesea, pot fi reactivate, relansate, fiindcă ele rămân undeva ascunse în adâncul fiinţei. Sunt ca nişte fantome care ne locuiesc, ne bântuie şi de abia aşteaptă să iasă la suprafaţă, să se manifeste.
„Adăpostim în noi locatari lipsiţi de delicateţe sau furioşi, care ne dau ghiont cu cotul. Chiar şi în marile personalităţi există întotdeauna un copil pus pe farse, care doreşte să iasă la suprafaţă, o fiinţă abandonată care cere să fie consolată, o vocaţie uitată ce revine la lumină. Fiecare din noi este o mulţime nesatisfăcută şi trăncănitoare.” E un pasaj din recenta carte „O scurtă eternitate. Filosofia longevităţii” a scriitorului, eseistului francez de mare succes Pascal Bruckner. Îl citesc mereu cu mult interes, pentru verva lui atât de spirituală, pentru ironie şi autoironie, seducătoarele paradoxuri şi, desigur, pentru că vorbeşte foarte direct despre maladiile timpului nostru, punând degetul exact pe rană, fără inutile menajamente. Amendează, de pe poziţii raţionale, derapajele lumii actuale, ale noilor curente din societate, semnalând pericolele extremismelor. Scrie despre rasism, fanatism religios, corectitudine politică, multiculturalism, discursuri simplificatoare, feminism, fluiditatea genurilor, ambiguitatea sexuală, dezordinea amoroasă, afirmând că, astăzi: „conflictul identităţilor a înlocuit lupta de clasă”.
Are curajul şi luciditatea de a privi lucrurile în faţă, ştiind că doar aşa te poţi elibera de tot ce-ţi înlănţuie gândirea, de traume, de blocaje, obsesii, de teamă. În tulburătoarea lui carte „Fiul cel bun” şi-a descris copilăria marcată de relaţia extrem de tensionată, dureroasă, cu un tată cu orientări extremiste, antisemit, violent, un agresor care şi-a chinuit soţia şi fiul, supunându-i la un şir nesfârşit de abuzuri. Şi partea frumoasă este că el şi-a dorit să fie, şi a şi reuşit, exact opusul tatălui său, un umanist, un altruist, prieten al oamenilor indiferent de etnia lor (maeştrii lui spirituali au fost evrei, Vladimir Jankélévitch, Roland Barthes, iar cu filosoful Alain Finkielkraut are o trainică legătură, fiind şi coautori ai unor studii, eseuri), iubit şi soţ tandru, tată implicat, afectuos. Şi-a învins astfel tatăl, apăsătoarea moştenire genetică (pentru că, părinţii ne transmit multe, dar mai ales defectele lor, zice autorul). Superbă victorie! A transformat trauma, suferinţa din copilărie în sursă de lumină, în inspiraţie, şi-a scos la iveală vocaţia, a scris romane şi eseuri pasionante. Cum este cel de care am amintit deja, despre „o scurtă eternitate şi filosofia longevităţii”.
Care oferă o viziune solară asupra vârstei a treia, lectura eseului fiind una deosebit de tonică, de încurajatoare pentru seniori. Pascal Bruckner ne asigură că există încă multe lucruri de descoperit, multe surprize plăcute şi chiar noi îndrăgostiri chiar la o vârstă socotită înaintată. Mulţimea aceea nesatisfăcută şi trăncănitoare, care sălăşluieşte în adâncul nostru poate fi, dacă nu redusă în întregime la tăcere, măcar liniştită, prin arta şi bucuria de a trăi, care şi ele se învaţă neîncetat, dacă îţi propuni, dacă vrei asta.
