Spuneam de rândul trecut că voi arunca o scurtă privire asupra unui mic chestionar referitor la ceea ce învățăm odată cu vârsta. Dar oare chiar învățăm ceva? Sau doar ne amăgim că devenim mai rezonabili, mai calmi, mai înțelegători, dacă nu de-a dreptul înțelepți? Mi-amintesc, amuzată, ce spunea despre el însuși părintele Andrei Scrima, privindu-și o poză din tinerețe: „Eram tânăr și nebun. Acum sunt bătrân și nebun”.
Dar, mă întorc la revista „Psychologies” (pentru că așa am promis) și spicuiesc câte ceva din niște răspunsuri: „Vârsta m-a învățat să nu pierd timpul” zice o doamnă de 37 de ani, adăugând că a mai învățat să selecteze oamenii și să-i îndepărteze pe cei toxici din preajma sa. „Am învățat să mă înconjur de oameni pozitivi și veseli. Că veselia e contagioasă și mă va stimula și pe mine”. Bună observație și inteligentă mișcare. Bravo! Așa gândesc și eu, străduindu-mă să trec și la fapte, evitând persoanele acre, posace, nihiliste, malefice în ultimă instanță. Ca și pe cele grosolane, vulgare, agresive. Pentru că, odată cu vârsta, mi-am propus să mă protejez. Da, să am eu, în primul rând, grijă de mine, să-mi acord întreaga atenție pe care cred că o merit.
Dacă nu eu mie, cine mie? E o vorbă a înțeleptului rege Solomon, pe care-mi face plăcere oricând să mi-o amintesc și să o reproduc. Căutând în răspunsurile la chestionarul pomenit pe acelea care se potrivesc și cu felul meu de a vedea și înțelege lucrurile, am mai găsit următoarea afirmație: „Am mai învățat că meseria, profesia și ceea ce știi să faci (și îmbunătățești mereu), trebuie să fie pe primul loc în viața oricui, că e bărbat sau femeie, nu contează”. Rezon! Nici nu are cum să fie altminteri, pentru că orice poți pierde, la un moment dat, dar asta nu-ți poate lua nimeni, ceea ce știi să faci cu adevărat bine.
Și dacă-ți mai și place meseria, profesia ta, atunci te bucuri de satisfacții, de echilibru, de o existență cu rost. Altcineva spune că a învățat că schimbările în viață, atunci când simți că stagnezi, trebuie făcute repejor! Fără îndoială că are dreptate. Apoi, un domn care pare foarte simpatic, declară că se simte tânăr, chiar dacă a trecut de 50 de ani, și că vârsta e doar un număr. Care nu te împiedică să mergi cu rolele, dacă de asta ai chef. De ce nu? De ce ne-am îmbătrâni singuri dacă suntem încă în putere, gândim și ne purtăm tinerește?
Un alt răspuns îi aparține unei femei care a suferit o mare decepție amoroasă, după care a văzut, la 30 de ani, că nu se moare din dragoste nefericită. A descoperit alte moduri de a se simți bine (are animale de companie, prieteni, mici pasiuni, îi place să călătorească, etc.) și nu așteaptă pe nimeni ca s-o slaveze. Nici nu trebuie, pentru că, întotdeauna, singur te ajuți cel mai bine.
Pe urmă, o doamnă sexagenară recunoaște faptul că s-a neglijat cam mult, deși a realizat lucruri importante în carieră și în familie. Dar, tocmai aici e hiba, că a plusat, a muncit din greu, amânând mereu clipele necesare de răgaz. „Mai târziu mă voi odihni, mă voi îngriji, voi avea timp și de altele”. Iar acum se luptă să ducă o boală pe picioare. Trist.
În fine, mie mi se pare important să ne bucurăm de experiența dobândită odată cu vârsta, pe care e bine să o acceptăm cu seninătate, neuitând micile și marile bucurii ale vieții. Bune de împărtășit cu ceilalți.
Și să reînvățăm, mereu, arta de a iubi. Îmi vine în minte ce spunea Al. Paleologu despre minunea de a fi bunic, despre dragostea absolut gratuită pe care o ai pentru nepoți, față de relația cu proprii copii, care este una tensionată, grevată de obligații, așteptări, pretenții, cerințe, ambiții, etc. Din toată povestea asta cu înaintarea în vârstă, cu beneficii, avantaje, dar și cu o mulțime de neplăceri, neajunsuri, poveri, cel mai mult mă atrage faptul că anii mai mulți îți aduc mai multe libertăți decât aveai înainte. Mai ales dacă tratezi totul cu umor.
Așa cum se întâmpla într-o comedioară hollywoodiană pe care am văzut-o recent, „Cum să iubești ca un englez”, cu Pierce Brosnan, Jessica Alba și Salma Hayek, în care personajul masculin (sexagenar) e profesor de literatură la Cambridge, specializat în poezia romantică. A fugit din Anglia cea rece și ploioasă tocmai în California, unde are tot felul de încurcături, amoroase, mai ales.
Care vor avea însă un happy-end, în care profesorul exclamă fericit: „Există țară pentru bătrâni”. Constatarea fericită vine după le vorbise de multe ori la cursuri studenților săi despre poemul lui Yates, „Navigând spre Bizaț”, care începe cu versul „Asta nu-i țară pentru bătrâni”. Nu mai amintesc și sumbrul film american al fraților Cohen, cu un titlu asemănător, după romanul lui Cormac McCarthy, pentru că vreau să rămân la optimistul strigăt al profesorului de literatură romantică.
