Hublou / Legătura cu viața

Nimeni și nimic nu m-au împiedicat vreodată să cred în om și în puterea lui de a construi edificii morale luminoase, de a aspira și de a se ridica spre civilizație, depășindu-și propriile limite sau cele impuse de forțe și împrejurări potrivnice. Sunt mulți pesimiști la ora actuală, care spun, cu voce tare, că umanitatea a luat-o într-o direcție periculoasă, că iraționalul se manifestă tot mai des în lumea noastră și că încrederea în progres este doar o himeră. Și realitatea pare a le da perfectă dreptate acestor sceptici de serviciu.
Credința mea este că singurul răspuns la ofensiva iraționalului nu poate fi altul decât educația. Cea care-și propune să creeze persoane care să gândească, să fie sensibile, să aibă simțul valorii. Și nu indivizi moderni hiperspecializați, închiși într-o „carcasă tare ca oțelul, fixați într-o împietrire mecanizată, cu un fel de încâncenare de a se da importanți”. Soiul acela de „specialiști fără spirit și oameni ai plăcerilor fără inimă”, despre care vorbea Max Weber. Eu văd educația și ca un permanent efort de împrospătare a minții, a sufletului, ca un exercițiu continuu, tenace, de înlăturare a ruginei, a rutinei, care, uneori, ne ia total în stăpânire. Ce grozav este când ai o deschidere maximă spre tot ce te-nconjoară, și buna dispoziție de a începe ceva nou, bucurându-te ca un copil! Când felul tău de a fi nu a pierdut chiar totul din candoarea vârstei fragede. Când nu ai uitat să te joci și să cauți, savurând plăcerea de a privi infinitul spectacol al omenescului. Despre care Solomon Marcus (mă întorc destul de des la cărțile sale, pline de prețioase învățături) spunea următoarele: „Omenescul este o sursă nesfârșită de delectare, de minunare. Iată, pentru a alege numai una dintre fermecătoarele manifestări umane: vorbirea, limba. Câtă subtilitate, câtă finețe, cât joc al nuanțelor îți oferă cuvintele, frazele, discursul! Muzica lor, semnificația lor.” Așa este, dar ce ne facem când în loc de muzică nu e decât un zgomot care-ți zgârâie până la rană urechile și-ți jignește bunul-simț. Fiindcă biata noastră limbă română a ajuns să fie stâlcită rău de tot, siluită de niște proști utilizatori, de niște loaze. De citit, pe acest subiect, sarcasticile cărți ale lui Radu Paraschivescu, hrănite direct din realitatea zilelor noastre, cărți care parcă se scriu singure, după remarca ageră și bine plasată a regizorului Andrei Șerban, care a vorbit elogios la lansarea unui volum al autorului pomenit. Limba noastră suportă ca „un martir obosit propriul supliciu”, constata, cu profundă mâhnire, și Andrei Pleșu. Dar meteahna e veche, pentru că și Ion Luca Caragiale vitupera adeseori contra stricătorilor de limbă. El îi închina limbii noastre adevărate ode, considerând-o „Cartea de boierie a neamului”, care trebuie păstrată cu sfințenie și îngrijită ca o plantă cu flori. „Trăiască frumoasa și cumintea limbă română!”, exclama marele dramaturg. Limba este un organism viu, la sănătatea căruia trebuie să veghem, pentru că ea ne exprimă pe noi înșine, e instrumentul gândirii, e semnul identității noastre ca neam. „Limba română e patria mea”, zicea poetul necuvintelor.
Amintiți-vă și ce spunea înțeleptul Esop despre limbă, cum că ea este legătura cu viața, fiind și ce este mai bun, și ce este mai rău, așa că puneți mare preț pe cuvinte, pe o exprimare clară, corectă, cu sens.