Mi s-a părut întotdeauna de un penibil absolut să văd cum oameni care sunt în poziții importante în societate își pierd uzul rațiunii, presupunând, totuși, că l-au avut vreodată, și își dau în petec, vorbind ca la ușa cortului. Așa cum se întâmplă, de la o vreme, în Parlament.
Unde, privind înregistrările de la ședințe, ai senzația că pe acolo s-au rătăcit niște scandalagii de cea mai joasă speță, nu niște demnitari. De la care ai alte așteptări, ai vrea, de pildă, să aibă o atitudine virilă în faţa vieţii, că doar sunt bărbați de stat. Să aibă curaj, demnitate, tăria de a înfrunta deschis situaţiile grele. Auzim de multe ori imperativul „fii bărbat”!
Care se traduce şi prin orientarea spre succes social, profesional, erotic. Iar la ultimul capitol, pe la noi, pe la patriarhali, a fi bărbat este echivalentul unui macho, cel mai adesea.
Opusul bărbaţilor „adevăraţi“ sunt cei considerați slabi, nevolnici, laşi, neputincioşi, aşa numiţii fătălăi. De care nu ducem deloc lipsă. Pentru că, trebuie să vă mai zic un lucru. Virilităţii îi era asociată, mai în vechime, e drept, şi noţiunea de onoare.
Un bărbat în sensul deplin al cuvântului nu putea să facă abstracţie de acest fapt fără consecinţe grave asupra vieţii sale. Pentru că țineau la buna reputație și recurgeau chiar la gesturi definitive când erau dezonoraţi. Dar asta a fost demult. În zilele noastre, confruntările dintre bărbaţii importanţi ai neamului au iz de mahala şi sunt lipsite de orice urmă de onoare, desfăşurându-se doar verbal, cu potop de acuze reciproce şi de insulte grosolane. Verbalii sunt acum la modă. Cei care ţipă mai tare şi nu fac nimic concret, dar știu să se laude pentru așa-zise „realizări“. Dacă pentru sincopele virilităţii pur fizice s-a descoperit pilula minune Viagra, pentru lipsa bărbăţiei, tăriei de caracter nu s-a inventat nimic.
Oricum, nici nu ar fi cu putinţă, fiind vorba despre un dar moral. Or, la noi, chestia cu morala nu are nicio trecere, nicio valoare, e doar o vorbă goală. La putere este doar tranzacționismul, orice putând fi scos la taraba intereselor personale sau de grup. Politicienii noştri se ceartă ca la uşa cortului (vorba cuiva înzestrat cu mult umor, cortu-i frate cu românu’ ), se împroaşcă reciproc cu noroi, se împung, de parcă le-au crescut, subit, coarne.
Iar noi trebuie să-i suportăm, că doar i-am ales, şi de aceea ne merităm soarta. Apropo de confruntări. Un tip corect de polemică se referă strict la idei, principii, şi poate să aibă doi câştigători. Adică, ambii interlocutori să aibă dreptate din unghiuri diferite de vedere. Dar nu, aşa ceva e de neconceput pentru unii. Care, atunci când nu mai au argumente, încep să-l insulte pe celălalt şi să-l facă în tot felul, să se agăţe de aspectul lui fizic, să-l ia în derâdere, să-i răscolească trecutul, să-i amintească ce-a făcut în nu ştiu ce împrejurare, să se lege de viaţa lui intimă, etc.
A confunda punctele de vedere, astfel sună definiţia prostiei dată de psihologul şi sociologul Mihail Ralea, care ne livrează şi exemplul savuros cu cele două studente implicate într-o dispută, când una dintre ele, rămasă fără niciun argument valabil, a răbufnit: „aşa-mi trebuie dacă vorbesc cu o ofticoasă!“ Veţi recunoaşte tipul acesta de confuzie în cele mai multe dezbateri televizate autohtone. Te ia cu frig pe dinăuntru când vezi cât de jos a ajuns la noi nivelul unor discuții privind chestiuni de maxim interes public! Până când, până unde?- acestea-s întrebările momentului.
