Pe cei căldicei îi voi vărsa din gură, spune un cunoscut text din Biblie, care mi s-a impregnat puternic în memorie, pentru că l-am reîntâlnit și într-un roman al lui Dostoievski, unul dintre scriitorii mei de căpătâi.
Nici mie nu-mi plac oamenii care nu sunt nici reci, nici fierbinți, și sunt atrasă și interesată numai de personalitățile puternice, de oamenii cu inteligență sclipitoare, talentați, de cei generoși peste măsură, buni, cu noblețe sufletească, umani, foarte umani.
Astfel de oameni au pentru mine un magnetism aparte și cea mai mare bucurie a mea este să-i întâlnesc.
Ei bine, regizorul Alexa Visarion este unul dintre aceștia, de prima dată când l-am văzut fiind impresionată de extraordinara sa densitate de prezență și de o aparte dicțiune a ideilor. Asta se întâmpla demult, prin anul 1973, la București, în primul meu an de studenție.
Acum, când ne-am reîntâlnit la Bacău, cu prilejul lansării recentei sale cărți, „Împotriva uitării”, mi-a făcut plăcere să-l regăsesc pe Alexa Visarion la fel de exigent cu sine și cu ceilalți, la fel de dârz în continua sa luptă împotriva a tot ce schimonosește, urâțește viața, degradând-o. „Bolnav de lucruri frumoase”, așa zice despre sine regizorul și profesorul de teatru, cel care caută neobosit frumusețea, iubirea, adevărul și libertatea în viață și în artă. Ce boală nobilă, minunată, îmi spun, păcat că nu e contagioasă!
I-am citit cartea, una plină de portrete ale unor personalități de excepție din lumea teatrului, într-un captivant șir de exerciții de admirație, cu sentimentul că Alexa Visarion vorbește despre niște confini, pe baza unor afinități elective. În acest sens, „Împotriva uitării” este o carte cu prieteni, dintre aceia prețioși care alcătuiesc un fel de zid afectiv, protector, ferindu-te de rău. Așa cum protectoare în cel mai înalt sens al cuvântului este marea cultură, care revelează, luminează și sporește umanitatea din noi.
Iar în cartea asupra căreia mă aplec, cititorii vor descoperi un veritabil și acaparant, din punct de vedere intelectual, dialog al culturilor. Câte un motto bine ales stabilește aceste punți de legătură extrem de fertile într-o largă zonă de semnificații. Sunt astfel de citit cu real folos interesantele eseuri despre zei și destin în teatrul antic, Cehov, Shakespeare (Altfel despre Hamlet), Eugene O’Neill, despre nostalgia valorii într-un timp invadat de divertisment, dar mai cu seamă portretele unor mari regizori, actori, critici de teatru importanți: Radu Penciulescu (care i-a fost profesor lui Alexa, unul mult admirat și iubit), Aureliu Manea, Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Marin Moraru, George Constantin, Victor Rebengiuc, Olga Tudorache, Liliana Tomescu, Valentin Silvestru. Cu acesta din urmă, Alexa Visarion a avut o relație complexă și cu mari beneficii, din moment ce a avut girul, încă de la debutul său scenic, celui socotit cel mai important critic teatral al acelor vremuri. Relație neocolită însă de umbre, la un moment dat regizorul atacându-l pe cel care i-a „ocrotit aventura artistică”.
Dar ceea ce am apreciat enorm este că Alexa Visarion își face „mea culpa”, recunoscând că a fost „isteric, strident, rău și plin de suficiență”. Cei cu suflet mic și lipsiți de onoare nu recunosc niciodată că au greșit. Rămân captivi în egoismul și suficiența lor.
Am să închei semnalând din carte relatarea unei întâlniri și a unui dialog cu Liviu Ciulei, acesta recomandându-l pe mai tânărul său confrate pentru un program de cooperare cu America. Ajuns acolo, și repetând la un spectacol, Alexa îi cere un sfat lui Ciulei (care știa să asculte, să primească, să respecte întotdeauna pe celălalt), întrebându-l care este expresia în engleză pentru ceea ce voia el să transmită actorilor: „simțiți-vă liberi, riscați, fiți liberi”. Hang loose! veni răspunsul.
Așa ar trebui să ne simțim și noi, liberi, creativi, dacă suntem cu toții actori (cum spunea Shakespeare) pe scena vieții.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
