Am intrat în luna femeilor, iar subiectele mele, ce să facă ?, se vor adapta și se vor învârti puțin prin lumea femeilor, ca să fac un joc de cuvinte. Am niște cărți pe noptieră despre câteva doamne celebre, și altele despre specificul universului feminin. Una dintre acestea este scrisă de psihologul Aurora Liiceanu, și are un titlu provocator, numai bun să te incite la lectură: Supuse sau rebele.
Două versiuni ale feminităţii. Cele două personaje asupra cărora îşi concentrează atenţia şi analiza autoarea sunt Zelda Fitzgerald şi Hadley Richardson, adică soţiile unora dintre cei mai celebri scriitori americani, între care a existat o relație de prietenie și de emulație. Cum Ernest Hemingway a avut vreo patru neveste, trebuie să precizăm că Hadley a fost prima. Şi cea mai dulce, supusă, cuminte, cu celelalte marele Hem având ceva mai mult de furcă. Hadley, după cum reiese și din cartea Aurorei Liiceanu, era tipul de femeie de casă, gospodină, modestă, iubitoare, dorindu-şi o familie de care să se ocupe, făcându-i fericiţi pe soţul şi pe copiii săi.
Dar asta nu i-a folosit la nimic, pentru că Papa Hem, mare consumator de aventuri, de emoţii tari şi sex pasional, a părăsit-o când a găsit o femeie mult mai deşteaptă, care îi împărtăşea şi ideile. Oricum, el avea nevoie mereu de o muză, care îi inspira fiecare nouă carte, la fel cu Picasso, în pictura căruia se derulau diferite perioade legate de iubita din acel moment. Hemingway era tipul clasic de macho, care căuta o femeie supusă, docilă, ceva spre tipul de servantă, mai curând. De aceea, cea de-a treia căsătorie a sa, cu o talentată corespondentă de război, Martha Gellhorn, a fost un fiasco total. Ea avea o personalitate puternică și un spirit independent, nedorindu-și să fie doar „o notă de subsol la viața lui Hemingway”, iar el , cu egoismul lui atroce, nu-i suporta succesul, și o sabota profesional, zicându-i „e de-ajuns un singur scriitor în casa asta”.
Cât despre Zelda, ea a fost o personalitate complexă şi nevrotică, din păcate. Era zvăpăiată, extravagantă, o arbitră a eleganţei, o supermondenă. Dar avea şi ambiţii artistice, scria ea însăşi, dorindu-şi, apoi, o carieră de mare dansatoare. Voia, într-un fel, să-l concureze pe Scott Fitzgerald, să nu rămână în umbra lui, doar ca un accesoriu decorativ şi model pentru personajele feminine din cărţile acestuia. După o viaţă zbuciumată, plină de căutări, de tot felul de excentricităţi, cu momente de maximă strălucire, cărora le urmau căderi abisale, ea va sfârşi într-un incendiu la spitalul de psihiatrie unde era internată.
Dorinţa ei de autonomie, de identitate proprie avea să se termine tragic.
Ceea ce reiese din carte este că nu e deloc uşor să trăieşti lângă un bărbat celebru, pentru asta fiind nevoie de multe renunţări, umilinţe, frustrări, sacrificii, în final. Relaţia între vocaţie, profesie şi iubire este una foarte dificilă, complicată, adeseori dezastruoasă. Cazurile în care cuplurile din domeniul artistic, din cel al creativităţii, în general, sunt fericite, sunt extrem de rare. Fie că sunt supuse sau, dimpotrivă, rebele, femeile plătesc preţul cel mai scump pentru a rămâne ele însele. fericire. De aceea Zelda, într-una din scrisorile ei către o bună prietenă, vorbea despre sine ca despre „un fulger închis în sticlă”. Voi reveni cu o privire printr-un hublou asupra acestei tumultoase povești de dragoste dintre Scott Fitzgerald și Zelda lui, data viitoare.
