Într-un recent număr al revistei „Dilema veche” este un dosar cu o temă foarte actuală: Șmecherul. Iar unul dintre articolele de acolo are un titlu cu schepsis: „Șmecheria și hoția sunt a filei două fețe…”
Parcurgând dosarul, mi-am zis că n-ar fi rău să sintetizez câteva idei și opinii, păreri cuprinse în acest dosar, pentru că ele mi s-au părut de un interes real. De obicei, șmecherii una fac și alta gândesc, acționând pe furiș, pe la spate. Nu sunt oameni deschiși, care să accepte cu onestitate un dialog, fiindcă au mereu ceva de ascuns, vrând să profite de orice situație. Se fofilează și nu-și asumă responsabilități, iar limbajul lor este, cel mai adesea, unul criptic.
”În loc de a fi o expresie a realului, gândurilor și simțirii, un mijloc de transmitere a cunoștințelor, cugetării și emoției, e mai ales un sistem de minciuni, o rețea de capcane și un zgomot de fond”, după cum exact definește Nicolae Steinhardt strategia șmecherilor. Supărător este însă că, la noi, acest tip uman se bucură de simpatie, vezi și „miticismul”, binecunoscut nouă din opera lui Caragiale. În cultura noastră, așadar, așa cum o demonstrează elocvent articolul Ioanei Bot, de pildă, șmecherii sunt acceptați, tolerați, sunt acei descurcăreți priviți adesea cu admirație.
Șmecherule, hoțomane, te-ai scos, ce bine te-ai descurcat, auzim asta adeseori, spus la modul laudativ. Și ne-am obișnuit cu „fenomenul”. Mai ales că, de obicei, șmecherul pozează în tip simpatic, glumeț, băiat de viață, de comitet. Dincolo de masca aceasta se află, de fapt, lipsa de scrupule, nesocotirea bunului simț și al oricărei morale. Șmecherul nu urmărește decât să ne înșele, luându-ne drept proști. Se ține numai de învârteli, se folosește de o mulțime de trucuri, de abureli, obținând, în final, cam tot ce vrea. Că doar e as în „șmichirii”.
Mărturisesc că nu mi-au plăcut niciodată descurcăreții, iar Mitică, al lui Caragiale, și urmașii săi contemporani, îmi sunt categoric antipatici. Pentru că eu pun mare preț pe muncă, dedicație, pasiune pentru ceva, o idee, un crez, un domeniu de activitate, etc. Și pentru că am fost mai degrabă ceea ce se cheamă o fraieră, pierzând mult de-a lungul timpului, și material, dar și în investițiile mele de suflet. Ceea ce a durut cel mai mult.
M-am lăsat ușor înșelată de oameni fără scrupule, meschini, josnici. Dar am știut să pierd cu demnitate și să-mi păstrez echilibrul, făcând lucruri care mă interesează cu adevărat și mă împlinesc. Apoi, gândindu-mă la etimologia cuvântului fraier, care vine din germanul „freiherr”, care înseamnă om liber, chiar mă declar, cu mare plăcere, fraieră. Și mă întorc din nou la o spusă a lui N. Steinhardt: „Omului liber (în cavalerism se confundă cu nobilul) îi pasă prea puțin dacă a fost șmecherit de un mișel”. Chiar așa m-am simțit întotdeauna, un om liber, caruia nu-i pot fi luate gândurile, sentimentele, trăirile, credințele. Nu mi-a fost niciodată teamă că voi fi păcălită, înșelată, și nu mi-am luat precauții în acest sens. Am mers prin viață fără garda ridicată, înfruntând totul deschis.
Iubesc teatrul, dar nu și jocurile de culise, mârșăviile, sforăriile, aranjamentele infecte. Iar de viclenie (care e opusul spiritului, ținând mai curând de zona animalicului) am oroare, ca și de așa-zisele șmecherii femeiești. Detest tertipurile de orice fel, și mi se pare obositor să stai cu frica de a fi înșelat, e degradant chiar, iar eu țin mult la demnitate. Apoi, nu e mai puțin adevărat că hoțul de hoț se teme, iar obsesia șmecherului este tocmai „groaza de fraiereală”. Neavând genul acesta de obsesii, eu rămân ce-am fost… fraieră. Sau romantică?
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
