Cum totul este luat în ușor, „à la légère“, pe meleagurile noastre, aproape nimic nu-ți mai stârnește mirarea. Nimic nu are consistență, seriozitate, consecințe, și nu durează, topindu-se în neant.
Se știe, minunile țin doar trei zile, scandalurile, numeroase, izbucnind din te miri ce, se ofilesc imediat și zarva pe care-o stârnesc dispare, chiar dezvăluirile cu lucruri grave trec aproape fără urme, din moment ce nimeni nu rămâne afectat, compromis de ceea ce a ieșit la iveală despre prostiile sau matrapazlâcurile făcute. În curgerea asta mâloasă, mai nimic nu are relief. Valorile reale, atâtea câte mai există, sunt rareaori recunoscute, apreciate, poate doar cu unele ocazii aniversare, și acelea minate de un plicticos, greoi festivism. Avem, în schimb, potop de „vedete“, iar la televizie apar niște persoane gratulate cu apleativul „maestre“. Știți, vorba aceea scurtă și cu farmec dulce, ca „mângâierea porcului pe burtă“ (Arghezi). Vezi, ca într-un miracol, cum inșilor respectivi li se înalță de vreo trei ori gâtul, cum se lățesc și se lungesc, părând mai ageri și mai vioi, așa cum e descrisă subita, hilara metamorfoză în balada din care am citat.
Sunt puțin aceia care au simțul ridicolului și se feresc de astfel de tămâieri, mai exact spus, le refuză categoric, și o fac și cu un haz enorm. Unul dintre aceștia, artist de geniu, mă gândesc la Lucian Pintilie, nu suporta să i se tot pună placa asta cu „maestre“, pe platoul de filmare, dându-le celor care-l agasau cu fel de fel de chestiuni mărunte, chipurile insurmontabile, următoarea indicație regizorală: „Spuneți-mi, băi, p…lică, s-a rezolvat!“ Umorul lui sarcastic era sclipitor, tăios, alunecând spre negru, uneori. Alteori însă era teribil de simpatic. Povestește criticul de film Mihai Chirilov că, lucrând împreună pentru realizarea unui DVD, când treaba s-a încheiat cu bine, marele artist i-a declarat: „Tu pentru mine ești pe locul 1 și pe locul 17“. „De ce tocmai pe 17, domnu´ Pintilie?“ „Păi, pe 2, 3, până la 16 nu e nimeni altcineva, ca să știi cum stai.“
Era un personaj fascinant, cei care au lucrat cu el văzându-l ca un „tiran vrăjitor“. Făcea magie cu actorii, din care scotea lumina, îi conducea cu măiestrie, cu mână fermă, îi incita, neezitând să-i umilească, pentru ca, mai apoi, să-i ridice în slăvi, după cum spune Victor Rebengiuc.
Omul era lipsit de orice formalism și gândea original despre viață, artă, despre semeni, era un rebel de neîmblânzit. Minunata actriță Clody Bertola, al cărei soț a fost, ea având cu 20 de ani mai mult (fusese căsătorită mai întâi cu pictorul de origine băcăuană Ștefan Constantinescu și cu Liviu Ciulei) vorbea despre „nebunia lui plină de spiritualitate“ și despre felul lui de a trăi fără compromisuri.
Pintilie alegea, în teatru și în film, formule radicale, prin ele își exprima întreaga furie existențială, spiritul moral coroziv, intransigența etică. Era neîmpăcat cu starea de lucruri din țară și refuza orice acomodare.
Am scris câteva rânduri despre un regizor uriaș, pentru că i-am revăzut niște filme recent („Balanța“, „De ce trag clopotele, Mitică?“) și am recitit mai multe pagini din fermecătoare lui carte, de-o sinceritate cuceritoare, „Bricabrac“. Ca antidot la prostia sistemică, la conformism, submediocritate, ipocrizie socială și individuală, vulgaritate, vedetism ieftin, penibil și alte asemenea lucruri din realitatea și irealitatea imediată.
