Hublou / Diafane permanențe

Sunt unii care o fac pe dreptcredincioșii, pe evlavioșii, crezându-se mai presus de alții, socotiți atei. Se duc la slujbe, aprind lumânări și fac paradă de asta. Când, de fapt, nu sunt altceva decât niște fățarnici cu tupeu, niște „tartuffi”. Mi-au mers drept la inimă cele spuse de Papa Francisc despre astfel de ipocriți care duc o viață dublă, una spun și alta fac, ceea ce este scandalos.

Sfinția sa spune că e mai bine să fii ateu decât un astfel de personaj ipocrit, și că ateii sunt oameni buni atâta timp cât fac bine, și că trebuie respectați pentru asta. Si eu am crezut așa dintotdeauna, încercând să-i ajut pe ceilalți, să fiu deschisă și binevoitoare față de ei, atât cât îmi este cu putință, și asta chiar dacă nu merg la biserică și nu mă închin. Am însă niște reguli de comportament, principii care țin de morală, asumate, interiorizate, și nu doar declamate ca la alții.

Care nu sunt altceva decât niște lupi moraliști, din cei care văd paiul din ochii altora, nu și bârna din ochii lor. Degeaba se închină ei la Dumnezeu dacă insultă oamenii și stârnesc numai conflicte, degeaba pozează în persoane cu vederi largi, în oameni de cultură (sintagma asta prețioasă în produce rău), cu rol important în societate dacă în ei țipă egoismul, cărpănoșenia, meschinăria cea mai joasă. Detest ipocriții și indivizii mărunți, incapabili de sentimente adevărate, profunde, neînstare de iubire dezinteresată, de dăruire necondiționată.

Am fost cam încruntată zilele trecute, recunosc, dar de 8 Martie m-am înseninat primind o mulțime de calde urari, cele mai dragi mie venind din partea băieților și nepoților mei. Am primit și la redacție multe felicitări, iar de la unii colaboratori niște reușite aforisme. Voi reproduce unul trimis de scriitorul Vasile Ghica: „Femeia este lucrarea de diplomă a lui Dumnezeu la examenul de Estetică”. Ei, nu chiar toate femeile, e mult prea generoasă zicerea, dar se acceptă pentru că este frumoasă. Mie-mi plac femeile copilăroase, ușor nebunatice, jucăușe, imaginative, cu spirit liber. De frondă chiar. Și, neaparat, să fie bune la suflet, mărinimoase. Femeile sensibile, cultivate, cultura fiind cea mai sigură cale spre libertate.

Femeile cu o prezență luminoasă, creative, tonice și conciliante în relațiile amicale, cu o personalitate puternică. Pe ele le îndrăgesc. Ce, numai Mircea Cărtărescu poate să spună de ce iubește femeile? N-am spus nimic despre caracter fiindcă se face prea des vorbire, cu un soi de emfază, despre asta, mai ales de către persoanele care au, în cel mai vizibil mod, probleme mari la capitolul respectiv și la care ipocrizia și impostura sunt mână în mână. Am avut femei minunate, puternice și delicate totodată, în familie, darnice, generoase, mai presus de toate.

Femei care au suportat multe agresiuni din partea vremurilor traversate, dar nu și-au pierdut blândețea, bunătatea inimii. Nu au ajuns acre, amare. Dimpotrivă, ele și-au păstrat dulceața și feminitatea chiar în cele mai nefericite ocazii. Mama și bunicile mele au avut firi voluntare, hotărâte, ferme, nu au fost niște ființe șterse, docile, simple executante. Poate că erau prea iubitoare și m-au crescut prea liber.

Dar se trăgeau din neam de răzeși, care prin unele părți erau „boieri în miniatură” (așa își amintește despre ei C. D. Zeletin, referindu-se la Vultureni, la Ruget, sate în care bunicii mei paterni au fost învățători). Eu țin nu atât la genealogii, în primul rând, cât la aristocrația spiritului și la afinitățile elective. Datorez enorm unei familii în care a fost iubită cartea (ea a fost pe primul loc mereu, și nu averile) și oamenii s-au respectat între ei. Am devenit femeie având modelul celor care m-au crescut, și la care m-am întors, încă o dată, cu gândul în primele zile de martie. Dar de fapt, eu le sărbătoresc mereu în inima mea, unde ele sunt niște diafane permanențe.