Hublou: De ordinul omenescului

Văd că se vorbește din nou despre schimbări în sistemul de învățământ, despre educație. Și cum am pe birou, proaspăt venit de la Editura Spandugino, cel de-al șaselea volum „Răni deschise”, din seria de autor Solomon Marcus, m-am apucat să citesc acele interviuri având ca temă educația. Mai întâi și întâi, să precizăm că este vorba despre o artă, și că nu oricine o poate stăpâni.

Și că suferința cea mai mare, la ora actuală, vine dintr-o degradare a relațiilor umane, de la vârsta copilului de grădiniță până la cea adultă, după spusele regretatului profesor. De aceea insista asupra faptului că principalele probleme sunt nu de ordinul cunoașterii, ci de ordinul omenescului. Explica apoi că, potrivit tradiției, la noi educația se bazează, în primul rând, pe factori de constrângere. Ceea ce i se spune copilului, elevului, este că trebuie să învețe, că asta-i datoria, obligația lui. De aceea, școlarii trăiesc o neplăcută stare de încordare atunci când merg la cursuri, încordare care duce, adeseori, chiar la acte de violență.

Or, „adevărata învățare nu este decât aceea care se face de plăcere și în stare de relaxare”. Oare câți părinți și profesori înțeleg acest lucru, mă întreb. Mulți nu știu decât să pună presiune pe copii, să le ceară, să le impună ce au de făcut. Când principala motivare a efortului de învățare s-ar cuveni să fie curiozitatea, interesul, plăcerea, pasiunea. Sunt apoi părinți și profesori severi, care-i sancționează pe copii la cea mai mică greșeală. Și iar vine Solomon Marcus, un savant în sensul deplin al cuvântului, care zice: adevărata învățare e aceea în care cuvintele cheie sunt: libertate, dreptul de a eșua, dreptul de a greși. În caz contrar, avem de-a face doar cu o pseudocunoaștere. Cea reală motivează o existență, o ființă, îi oferă satisfacție sufletească.

Un alt aspect important menționat în dialogurile savantului cu diverși interlocutori este acela referitor la vocația copilului de a pune întrebări, tocmai această curiozitate fiind terenul care favorizează educația. Numai că, din păcate, cei mai mulți educatori nu fac altceva decât să descurajeze această vocație. Și aici Solomon Marcus citează un slogan pe care l-a văzut inscripționat pe panouri în unele instituții de învățământ: „Copilul cuminte este cel care nu vorbește neîntrebat”. Cuminte, în accepția aproape generală a cuvântului, însemnând un copil care ascultă, un executant al comenzilor primite de la adulți, carevasăzică. Ăsta-i neplăcutul adevăr, că dresăm copiii în loc să-i educăm, și de aici frustrările, strigătele lor de disperare, și, mai grav, rătăcirile lor, neîmplinirea, ratarea.

Apropo de preeminența omenescului în tot ce facem (ca deziderat, desigur, pentru că realitatea ne contrazice dur, de atâtea ori), voi reproduce un citat mai amplu din cartea amintită: „Scopul principal al școlii este de a educa ființe umane care să capete un sens al vieții manifestate printr-o activitate mai mult sau mai puțin creatoare. Scopul educației este acela de a transforma ființa umană într-o persoană armonioasă, în care cultura, caracterul, cunoștințele, comportamentul social trebuie să se afle în corespondență. Vor exista, firește, diferențe în ceea ce privește capacitatea creatoare a fiecăruia, în ceea ce privește talentul, înclinațiile, etc. În momentul de față, școala livrează, în foarte multe cazuri, absolvenți care nu sunt buni de nimic. Nu sunt oameni de cultură, nu sunt intelectuali, nu au o profesiune clară”.

Nici că se poate spune ceva mai clar și mai dezolant. Din păcate, educația este plasată dintr-o parte în alta, de la familie la școală, dată mereu în sarcina altcuiva, când ea ar trebui să fie o preocupare permanentă în care să fim cu toții implicați, educația făcându-se, desigur, în familie în primul rând (vezi cei șapte ani de acasă), dar și pe stradă, în sala de teatru, etc. Grea chestiune.