Hublou / Capcana urii

Degradarea lucrurilor, a relațiilor dintre oameni a devenit de mult o realitate, din nefericire acceptată ca un fel de fatalitate. Una autohtonă, și de aceea expresia „ca la noi, la nimeni” se aude pe toate drumurile și cu orice ocazie. Lamentări, văicăreli, oameni care văd numai răul și trăiesc în permanență cu frica drobului de sare. Priviri bănuitoare, atitudine ostilă, suspiciune, invidie, multă ură, în ultimă instanță, de toate astea te izbești cel mai des în lumea noastră românească.

Se spune că între etică şi etichetă există o legătură. Aşa după cum este o legătură şi între bunăstarea durabilă şi etică. Trebuie să faci lucrurile cum trebuie, să fii corect, să nu trişezi. Când nu se întâmplă astfel, mai devreme sau mai târziu oamenii care au fost înşelaţi, nedreptăţiţi, se vor revolta, căutând să se răzbune, să-şi ia revanşa. Un sistem care nu este etic se va clătina serios, se va zgâlţâi, la un moment dat, din temelii.

E nevoie de legi clare, de reguli de conduită socială şi de respectarea lor, pentru ca viaţa noastră să decurgă normal. Există un anumit mod de a lua contact cu oamenii, unul civilizat, bazat pe respect, pe asumarea unei etichete care impune nişte reguli de bună purtare absolut necesare pentru o convieţuire în limitele bunului-simţ. Cele mai multe par însă uitate cu desăvârşire în zilele noastre.

Dincolo de minciunile sfruntate, de înşelăciuni, abuzuri, percepute, de regulă, ca venind de undeva de sus, dintr-o zonă a unei puteri discreționare, suportăm și îngrozitor de multă mojicie. Pe unii oameni nici nu-i mai recunoști, de parcă s-au schimbat chiar vizavi de ei înşişi. Cei care altădată păreau niște persoane normale, chiar plăcute, și-au pierdut orice urmă de optimism, de încredere. Au devenit blazaţi, cinici, indiferenţi, neîncrezători în forţele lor, suspicioşi, lipsiţi de perspectivă şi de speranţă.

Amabilitatea, formulele de politeţe sunt lucru rar. Cel mai adesea vezi întipărite pe chipul oamenilor sastiseala, neîncrederea, indiferența, lehamitea sau, şi mai rău, disperarea. Nu trăim într-o lume protectoare, asta e clar, fiindcă, zi de zi, suntem agresaţi în fel şi chip. Nu mai găseşti oameni binevoitori, în chip natural relaxaţi, dispuşi să te asculte, să te servească, atunci când e cazul.

Aproape oriunde te duci, oriunde te învârteşti, întâlnești indivizi încordați, nervoși, cu capsa pusă, și te izbeşte nefirescul relaţiilor, deteriorarea lor. Sunt inși care se enervează din orice, de parcă i-ai deranjat din cine știe ce trebuşoare intime, i-ai scos din aşternut. Foarte puţini sunt cei care au altă atitudine, fiind deschişi, comunicativi, cooperanţi, politicoşi. Mă simt bine când dau peste astfel de oameni, pentru că, în rest, sunt terifiată de asediul sentimentelor dușmănoase, al urii, al mitocăniei.

Mă înspăimântă apoi nesiguranța și ideea de teamă. Pentru că frica omoară tot ce-i mai frumos în om. Când trăieşti cu ea, n-ai cum să mai fii receptiv, destins, binevoitor. Ești, dimpotrivă, închistat, timorat, apăsat de o povară. Nu te mai poți bucura de nimic. Frica și ura desfigurează, sunt un coșmar. Iar ura cere și un mare consum de energie, care ar putea fi folosită pentru altceva, infinit mai bun, mai folositor. Ura e o capcană care te ține înlănțuit de obiectul ei și nu te lasă să fii liber.