Hublou / Ca un zid afectiv

Mai de mult, „scriitorincul” Dan C. Mihăilescu, așa se autodefinește el, cu binecunoscutu-i spirit ludic și năstrușnica inventivitate lexicală, a lansat o expresie memorabilă, „caprovecinita”. Care a făcut carieră, fiind invocată în multe ocazii. Recent, am dat de ea într-un articol despre invidia la români, dintr-un dilematic dosar consacrat acestei maladii naționale. Care nu e singura, din păcate, pe lângă oftica asta pe calitățile și bunurile vecinului, aproapelui, stând scenarita, suspicionita, neseriozitatea, bășcălia groasă, negativismul, fatalismul. Nu mai amintesc de mulțimea de bârfitori și de duplicitari, că astea-s boli cu răspândire mai mare, le găsim și pe la alte nații, dar „caprovecinita”, tradusă și ca lipsa spiritului de corp, de solidaritate intelectuală, de breaslă, ține tare mult de un nefericit specific românesc. Iar mie, invidia mi-a fost urâtă, dintotdeauna, pentru că este, de fapt, mărturisirea implicită a unui complex de inferioritate. Și mie nu-mi plac inșii pestriți la mațe, roși de complexe, ranchiunoși, vindicativi. Cei care umblă cu sforării, calomnii și cabale distructive. De calomnii nu cred că scapă nimeni, mai ales când e persoană publică, pentru că nu poți să ai parte de simpatia tuturor, și nici nu e de dorit genul ăsta de unanimitate nivelatoare. Iar calomnia, din păcate, e așa cum spune Don Basilio (din „Bărbierul din Sevilla”), un vânt ușor de seară, care se umflă și plesnește, transformându-se într-o furtună, o tornadă, și din care mereu rămâne ceva. Mie mi se pare logic să reacționezi în unele cazuri, mai ales în cele în care la mijloc sunt și categorii, principii, entități care trebuie apărate, fiindcă, altminteri, dacă taci, se va crede că defăimarea ascunde un adevăr.
Dar cel mai bine e să te ferești de „pizma celor vinovați și răi”, de cei îngălbeniți de invidie joasă, de ciudoșii verzi de atâta fiere adunată, de egocentrici, de geloși, de ofticoșii care se simt întotdeauna nedreptățiți, lezați de ceva. Prostul se naște vexat, habar n-am unde am citit asta, dar știu că m-a amuzat, pentru că am recunoscut imediat câteva prototipuri de care mă izbisem la un moment dat. Pentru mine, prostia se însoțește și de clișee, fiind ceva încremenit, nu neaparat în proiect, ci, mai curând, în lucruri luate de-a gata, pe nemestecate, cum sunt prejudecățile. Îi auzi pe unii zicând „cine se scuză se acuză” (așa sună un proverb galic), fiindcă nu sunt în stare să înțeleagă diferența, faptul că ești altfel construit decât el sau ea. Că ai o structură de alt tip, altfel de educație, de sensibilitate, de motivații, că înțelegi viața potrivit unor concepții proprii, ținând de personalitatea ta.
Cât de mult contează, enorm, de fapt, să ai norocul de a crește într-un mediu care să-ți stimuleze dezvoltarea intelectuală, umană, să-ți rafineze sensibilitatea, să-ți cultive talentele. Să fii înconjurat de prezențe luminoase, catalizatoare, de oameni cu harul prieteniei subtile, cu arta conviețuirii pașnice, armonioase. Eu sunt dintre acei oameni care au convingerea că prieteniile adevărate dau valoare vieții noastre, că ne îmbogățesc, ne asigură un fel de protecție, ferindu-ne de urât, de rău. Ca un zid afectiv. Din păcate, „nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni”, vă mai amintiți de dialogul dintre vulpe și Micul Prinț al lui Antoine de Saint- Exupéry ?Nu mai au prieteni, pentru că nu mai au timp să cunoască nimic, și „nu cunoaștem decât ceea ce îmblânzim”.