Hublou / Ah, dopamina!

Trebuia să încep cu ah, amorul!, că doar suntem în luna iubirii. Dar nu prea mă dau eu în vânt după apa de roze, sentimentalisme, edulcorări, pentru că oi fi eu romantică, idealistă prin structura interioară, dar nu sunt romanțioasă și bovarică. Chestie de nuanțe, foarte importante însă. Când e vorba despre amor, înclin mai curând să cred că partea cu hormonii este foarte importantă, cu adrenalina, dopamina, serotonina, care cresc toate când ne îndrăgostim, și ne dau o anumită stare euforică.

Asta o spun acum, când am o anumită detașare de subiect, dar a fost o vreme când iubirea, bineînțeles una mare, absolută, mi se părea „indestructibilă asemenea materiei”. În adolescență, când ne îndrăgostim, ni se pare că iubirea noastră o să țină toată viața. Dar ea este cel mai fragil sentiment. Iubirea este ca mătasea /O porţi, n-o porţi, se rupe, spun nişte vestite stihuri shakespeareene. Dacă vrei ca ea să dureze, trebuie să o tratezi ca pe o construcție, care nu se termină, practic, niciodată. Numai așa, lucrând mereu pe teritoriul ei, poți s-o păstrezi, s-o împrospătezi. Sau poți să mergi la terapie de cuplu, sperând că vei primi acolo sfaturi utile, că vei găsi, împreună cu psihologul, soluțiile de a ieși din impas, de a surmonta greutățile, obstacolele ivite într-o relație.

Pentru că, e mult mai rău dacă nu faci nimic, dacă nu acționezi. Iar răul cel mai mare este incomunicarea. Atunci când oamenii nu-și mai vorbesc, când nu mai au ce să-și spună, relația a murit. Fiindcă secretul unei relaţii reuşite este tocmai comunicarea neîntreruptă. Dacă nu eşti deschis şi sincer cu omul alături de care trăieşti, dacă nu simţi nevoia să-i povesteşti ce ţi se întâmplă, ce ţi s-a întâmplat, ce trăiri ai, incluzându-l mereu în viaţa ta, lucrurile se vor degrada treptat, până la o inevitabilă ruptură. O relaţie nu este completă, nu merge bine dacă cei doi nu se implică total, nu se angajează trup şi suflet în ea.

Iar când se pune chestiunea unor observaţii critice, atunci trebuie să compensezi cu o cantitate de cinci ori mai mare de lucruri plăcute, complimente, laude, tandreţuri, partide de amor, pentru că numai astfel partenerul va accepta ceea ce i-ai spus fără a fi afectat. N-am scos asta de la mine, ci am văzut că așa susţin nişte psihologi americani, ei fiind aceia care au descoperit această proporţie ideală. Te pui cu pragmatismul yankeilor?

În ceea ce mă privește, eu nu am reușit niciodată să fiu atât de calculată. Așadar, dacă vrei să-i atragi atenţia iubitului sau iubitei că nu este bine ce face, că nu este chiar în regulă sub cine ştie ce aspecte, e bine să fii pregătit pentru contrapartida despre care aminteam. Altfel, e de rău, se lasă cu certuri, frustrări, neîncredere, ranchiune. Cert este că, după ce trece beţia îndrăgostirii, e musai ca partenerii să-şi asume un cod, nişte reguli pe care să le urmeze. Chiar dacă asta pare banal, e totuşi singurul mod civilizat de a face să dureze o relaţie.

„Măsurile iubirii”, aşa şi-a numit cartea un psiholog care sa- bucurat de mare succes în America, mister John Gottman, el petrecându-şi ani buni într-un „laborator al dragostei”, unde a analizat relaţiile de cuplu. Am mai scris despre asta, dar reiau, pentru că mi se pare interesant „decalogul” pentru reușita în dragoste stabilit de Gottman. El pune astfel pe unul din primele locuri comunicarea, despre care am vorbit, solidaritatea, apoi transparenţa.

Nu ai cum să te bucuri de intimitate reală cu un bărbat sau cu o femeie dacă nu-i împărtăşeşti ce simţi, ce experienţe traversezi, ce te nemulţumeşte, ce-ţi trezeşte spaime etc. Să ai intimitate spirituală cu cineva mi se pare cel mai frumos lucru, dar şi cel mai greu de obţinut. Cum creierul este cel mai erotic organ, genul acesta de relație, de apropiere profundă, subtilă, îți poate crește cel mai grozav nivelul de dopamină. Părerea mea, desigur.