În România contemporană, distanța dintre elitele politice și cetățeni pare să fi atins un nivel de neînțeles și de neacceptat. Dacă mai existau îndoieli cu privire la existența unui zid impenetrabil care separă aceste două categorii, evenimentele recente de pe scena politică au făcut ca acestea să dispară complet. Ceea ce vedem este o fractură profundă, în care elitele par să trăiască într-o realitate complet separată de cea a cetățenilor, guvernând dintr-un turn de fildeș în timp ce restul societății rămâne blocat în lupta zilnică pentru supraviețuire și demnitate.
Este evident că zidul dintre elite și popor nu este unul întâmplător sau accidental. Nu este rezultatul unor greșeli sau al unei înțelegeri greșite a realităților sociale. Dimpotrivă, pare să fie o construcție bine planificată, menită să protejeze interesele celor aflați la putere și să sufoce orice tentativă de schimbare. Cetățenii care au încercat să se opună acestui sistem, prin implicare politică, candidaturi independente sau mișcări civice, au fost rapid eliminați din joc. Nu au fost eliminați din cauza lipsei de competență sau a problemelor etice reale, ci din alte motive, mai puțin evidente. Este posibil ca aceste acțiuni să fi avut scopul de a descuraja orice formă de rezistență, de a trimite un mesaj clar că lupta împotriva sistemului este nu doar inutilă, ci și periculoasă.
Istoria ne-a arătat de multe ori că o astfel de strategie este una eficientă pentru hegemon. La fel ca în perioadele de colonizare, atunci când un popor este cucerit, primul pas al colonizatorului este să înlăture orice speranță de eliberare. Represiunea devine un mecanism cheie în menținerea puterii. Cetățenii trebuie să fie conștienți că orice tentativă de revoltă va fi zdrobită rapid și fără milă. Această strategie nu se limitează doar la mijloacele fizice de reprimare, ci se extinde asupra minților și spiritului cetățenilor, prin manipulare și intimidare psihologică.
În acest context, eliminarea candidaților care nu se aliniază agendei politice dominante ar putea fi privită ca o tactică deliberată de intimidare. Mesajul este clar: rezistența este inutilă, iar cei care încearcă să provoace schimbări reale nu vor avea niciodată succes. Prin această acțiune, cetățenilor li se transmite subtil că puterea politică este o arenă rezervată doar celor deja instalați în sistem, și nu există loc pentru cei care nu fac parte din structurile de putere preexistente.
O altă explicație pentru aceste acțiuni poate fi aceea că ele servesc unui joc strategic, în care eliminarea unor candidați este doar o mutare menită să creeze avantaj pentru altcineva. În această ipoteză, scena politică devine un câmp de luptă pentru interese ascunse, iar cetățenii sunt doar pioni neînsemnați. Aceasta nu face decât să adâncească sentimentul de neputință și alienare în rândul populației.
Acumularea acestor frustări creează, inevitabil, o tensiune care nu poate fi ignorată la nesfârșit. Când toate căile democratice de exprimare și protest sunt închise, când toate mecanismele de eliberare a presiunii sunt blocate, există riscul real ca societatea să ajungă la un punct de ruptură. Istoria ne-a demonstrat că astfel de situații conduc adesea la violență, atunci când cetățenii simt că nu mai au nicio altă opțiune pentru a-și recâștiga demnitatea și libertatea.
Astfel, rezolvarea acestor probleme nu mai pare să fie una politică sau pașnică. Când mecanismele democratice sunt disfuncționale și cetățenii simt că vocile lor nu mai sunt auzite, tensiunea socială ajunge la un punct critic. Explozia acestui cazan social devine inevitabilă în momentul în care cetățenii realizează că, de fapt, nu au nicio putere reală în fața unei clase politice autiste la nevoile lor.
Această situație nu este unică României. De-a lungul istoriei, societăți din întreaga lume au trecut prin perioade de alienare și tensiune socială care au dus la răsturnări dramatice de regimuri. Însă ceea ce trebuie să ne preocupe este că fiecare astfel de explozie socială vine cu un cost ridicat.
