Aveam în minte reclama asta când m-am întors, zilele trecute, obosită, înfrigurată, dintr-o deplasare mai nordică și mi-am zis că-mi trebuie, neapărat, ceva care să mă deconecteze, mai cu seamă că văzusem un spectacol al tragicei condiții umane la teatrul sucevean. Unde se petrec lucruri remarcabile (recenta premieră a fost cu teatru coregrafic, „Azilul”, o adaptare după cunoscuta piesă a lui Maxim Gorki) și unde mă întâlnesc cu oameni foarte calzi și primitori, localnici, dar și cu alți colegi din țară sau cu oameni de teatru din alte părți de lume. Acum am avut o plăcută întrevedere cu Alain Timar, regizor și fondator al unui teatru din Avignon. Va începe repetițiile cu o piesă de Matei Vișniec la Suceava și vestea grozavă este că echipa de realizatori ai viitorului spectacol va fi invitată la Festivalul de la Avignon (cel mai frumos și faimos din lume), unde va rămâne timp de o lună, jucând de două ori pe zi. Formidabil! Nu știu ce alt teatru din România se mai poate lăuda cu așa ceva.
După cum spuneam, aveam nevoie să văd ceva agreabil, nepretențios, și am găsit o comedie romantică, spirituală, Your place or mine, tradus „Acasă la mine sau la tine?”, cu frumușica mignonă Reese Witherspoon și simpaticul lungan care este Ashton Kutcher, amândoi admirabili actori de comedie deșteaptă. N-aveam mari așteptări, am vrut să văd doar un film plăcut, ușor, care să nu-mi creeze cine știe ce emoții și probleme, migrene, Doamne ferește!, că era duminică seara și voiam să-mi încep într-o notă tonică săptămâna. Și filmul despre care vorbesc chiar și-a făcut datoria, m-a bine dispus. O frumoasă relație de prietenie îndelungată, care ascundea de fapt o poveste de dragoste care se și împlinește până la urmă. Sunt personaje bine creionate în film și atașante, amuzante răsturnări de situație, câteva clișee ale genului, cum e întâlnirea finală din aeroport, dar totul decurge cu măsură, fără nimic strident sau deranjant. Eu una recunosc că am nevoie de divertisment, pentru că-mi place să râd, să fiu relaxată, cât mai „zen”, nu-i așa?, și nu am pozat niciodată în genul de persoană care nu-și pierde vremea cu fleacuri. Tocmai că am destule lucruri serioase de făcut, răspunderi profesionale, așa că, în compensație, sunt foarte atentă să nu-mi pierd latura ludică. Deocamdată e bine conservată și mă ajută să depășesc situații neplăcute, să traversez zone mai aride din existența mea.
Am mai văzut, tot la mine acasă, la căldurică și în confortul asigurat de canapeaua mea de pluș verde (numai la simpla ei vedere mă simt bine, e o culoare splendidă, liniștitoare) un film curajos, „Good luck to you, Leo Grande!” cu geniala comediană care este Emma Thompson. Curajos pentru că înfruntă multe prejudecăți și le râde în nas acriturilor, pudibonzilor. Și pentru că Emma Thompson apare goală la cei 62 de ani ai ei, personajul ei, Nancy, acceptându-și, în fine, corpul așa cum este la vârsta avută. Nancy este o fostă profesoară de religie, care-și dorește să afle cum este un orgasm, să-l simtă. Pe scurt, aflată acum la pensie și văduvă, ea încearcă să iasă din rutină și să-și recapete dorința de a trăi, să descopere plăcerea senzualității de care nu avusese parte în cenușia, plicticoasa ei căsnicie, așa că se hotărăște să apeleze la un lucrător sexual. Se va întâlni deci, cu un gigolo, la un hotel. Un bărbat tânăr, de culoare, arătos, înalt, cu trup sculptat, de Adonis, cu voce caldă, cu ochi frumoși, căprui-auriu, și foarte tandru, desigur, din rațiuni profesionale, interpretat, cu mult farmec, de Daryl McCormack. Lucrurile sunt mult mai complexe decât par la prima vedere și vor ieși ca atare la suprafață în cursul conversațiilor celor doi, între care se țese o neașteptată relație, vie, fără ascunzișuri, autentică, emoționantă. Un film de un umor și de o căldură umană debordante, dar pentru cei care pot înțelege subtilitățile lui, nu pentru obtuzi, încuiați, și genul vulgar, macho man. Am zis.
