De câte ori nu am auzit că numărul românilor care sunt prin țări străine a ajuns la câteva milioane – ba trei, ba patru, ba cinci sau chiar șase, după cum au numărat unii sau alții dintre cei care ne tot informează. Eu unul nu prea cred astfel de cifre, dar nu pot nega și că ar fi vorba de milioane de emigranți, pentru că ar părea parcă nefiresc să spun altfel.
Da, sunt mulți cei care și-au luat lumea în cap și parcă atunci când vedem prin orașele noastre tot mai mulți străini, adică asiatici sau africani sau ce or mai fi, oameni veniți să muncească pe la noi, vizibili mai ales după culoarea pielii, ne gândim că, da, ai noștri meșteri din toate domeniile au ales calea străinătății, iar în întreprinderile noastre vin să muncească alții.
Cele mai grele mi se par momentele în care aud, pe diferite canale, cum tineri de toată isprava – olimpici, medaliați, copii cu drag de învățătură etc. – spun că după ce vor isprăvi cu tocitul coatelor pe băncile școlilor vor rămâne să-și facă o viață adevărată tot prin Occident, prin țările mai dezvoltate.
Zilele acestea am primit și eu de la președintele Federației Asociațiilor de Români din Europa – FADERE, Daniel Țecu, un apel trimis Guvernului României, prin care se cere găsirea de urgență a unor soluții de stopare a plecării românilor din țară. El susține că, în baza unei cifre pe care spune că a văzut-o pe un raport al Institutului Național de Statistică, 50.000 de români au cerut, numai anul trecut, să se stabilească definitiv prin țările din Occident, „cea mai mare valoare a migrației externe definitive înregistrate în ultimii 30 de ani”.
Cea mai mare valoare ar fi, dar sunt cifre similare, chiar și un pic mai mari, în funcție de an, despre cei care se și întorc „acasă”, adică în România. Deși, pe unii i-am auzit că la ei „acasă” e și pe unde și-au făcut câte un rost, adică printre străini.
Atunci, unde vii acasă, ca tot omul? Unde-i casa?
