Privesc, înspăimântându-mă, către cifrele (oficiale; cosmetizate, desigur) ale guvernării noastre. Nivelul de trai și calitatea vieții, schițate cu ajutorul acestora, au chipuri generatoare de mare depresie socială; sunt, fiecare în parte, un fel de replici mioritice la ,,Guernica” lui Picasso. Cum poate o guvernare, definită de unii ca fiind arta de a gestiona fericit resursele, să genereze atâta destrămare în ființele noastre? Poate, îmi spune și astăzi Eminescu, întrucât ,,arta de a guverna e în România sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice”. Și-apoi, zice un prieten, de ce te deranjează faptul că este percepută guvernarea ca o artă?… Chiar așa, de ce mă deranjează, de vreme ce și noțiunea de artă se află mereu în reevaluare?…
În 1917, Marcel Duchamp a cumpărat un pisoar obișnuit, fabricat în serie, l-a declarat operă de artă, l-a semnat, botezat (,,Fântâna”) și l-a expus într-un muzeu. Astăzi, replici ale lucrării sunt expuse în muzee celebre din Paris, Londra, San Francisco etc. Yuval Noah Harari (,,Homo deus. Scurtă istorie a viitorului”) scrie: ,,În nenumărate săli de curs din lumea întreagă, studenților de la Arte li se arată în primul an o imagine cu Fântâna lui Duchamp, iar la un semn al profesorului se dezlănțuie iadul. E artă! Nu, nu e! Ba da, e! Nici pomeneală”… Apoi, profesorul vrea să afle de la studenți ce este arta, cum stabilim dacă un obiect este operă de artă sau nu…
În 1961, artistul italian Piero Manzoni expune Merda d’artista… Lucrarea (de artă) este o compoziție insolită: 90 de conserve (4,8/ 6,5 centimetri), fiecare conținând câte 30 de grame de fecale. O etichetă oferă explicații în mai multe limbi. Firme vestite în licitații și-au intrat în rol. În 2016, la o licitație de artă din Milano, una dintre aceste cutii a fost vândută cu 275.000 de euro…
Așadar, de ce n-aș crede că și actuala noastră guvernare este o artă?…
