Ai văzut vreun individ din specia asta infectă? Nu? Ți se pare… Dai nas în nas cu el peste tot. E în consiliile locale, în structurile politice județene/ regionale, în Palatul Victoria, în Cotroceni, în Parlament… Te izbești de duhoarea lui analfabetă și nu-ți vine a crede că s-a infiltrat acolo; cu votul tău, în multe dintre situații. Te privește de ,,sus”, ca și cum ar fi rudă de gradul I cu zeii Olimpului. Cel mai adesea, îți pune crosa la patină ca să pricepi, atunci când binevoiește s-o ia (dacă binevoiește…) că depinzi de el, de acest alfa și omega al mizeriilor agorei. Să nu-i sugerezi cumva să scrie nici măcar trei propoziții. Se face foc și pară. Ocupația lui nu e scrisul. Îndeletnicirea asta presupune cultură, norme, civilizație, circumvoluțiuni, școală. Meseria lui e vorbitul. Firește, și aici o dă în mare stambă, dar măcar nu i se vede lipsa virgulelor, punctelor, a celelalte semne pe care Dumnezeu le-a trimis în scrierea corectă.
A, te asaltează cu dezacorduri, cu un idiolect de tip mahala, cu invective și prăpăstii logice? Dar asta e altceva! Dă vina pe stres (funcția publică e devoratoare de neuroni, sacrifică nobleța discursului etc.), pe emoții, pe urgența problemelor pe care trebuie să le rezolve (dar pe care nu le va rezolva niciodată).
Vezi că l-ai întâlnit!… Da, chiar el e: guralnicul. Vorbește ca la crâșmă. Are un debit verbal în care sunt prezente doar valurile nimicului și ale imposturii. E doldora de zgomote și de inepții. E un toxic perfect. Nici pantofii cu scârț nu se armonizează cu el. Sunt revoltați; ar vrea să-i fugă din picioare. E atât de sec în omenesc, atât de bogat în peșterism, încât îți vine să mergi la OSIM, să-l înregistrezi ca marcă originală.
Ieri am dat nas în nas cu el, în fieful sfidării de stat. Aveam nevoie de o ,,hârtie” simplă, birocratică. Atunci când m-a văzut/ auzit, a afișat o morgă… Ceva de genul ,,Te-am prins la cotitură!”… Îmi fusese elev. Vegeta la colțul supraviețuirii lui 5, cu prosopul mereu pregătit pentru fi salvat. Când am înțeles ce funcție are, am izbucnit instinctiv, siderat: ,,Tu?”… Am simțit că, dac-ar fi putut, și-ar fi oprit ghearele în beregata mea. Mi-am amintit atunci de Nancy Astor, adversară a lui Churchill în Camera Comunelor, care i-a spus acestuia: „Winston, dacă aş fi soţia ta, ţi-aş pune otravă în cafea!” Churchill i-a răspunde sec: „Nancy, dacă aş fi soţul tău, aş bea-o!” În privirile guralnicului am citit ceva de genul: ,,Of, dacă mi-ai mai fi încă o dată profesor, te-aș invita la o cafea otrăvită!”… Zâmbind, i-am răspuns în gând: ,,Of! Dacă ți-aș mai fi încă o dată profesor, aș bea dintr-o suflare cafeaua, intuind ce o să ajungi!”… M-am întors iute pe călcâie, așa cum mă învățase sergentul în prima tinerețe, și l-am lăsat în plata Domnului, ca să-și admire, ca pe un trofeu, morga sa de guralnic…
Guralnic? Dar ce-i cu vorba asta despre care dicționarele nu șoptesc nimic? De ce nu simplu: limbut? Limbutul este asemenea unei mitraliere care pare a avea muniţie verbală la nesfârşit. Are o cadență extrem de accelerată, dar, întrucât poți să-l privești și ca pe o sursă de umor, nu-ți provoacă mereu mare scârbă, știind că gloanțele-i sunt oarbe. De ce nu orator sau retor? Pentru că, ar zice Titu Maiorescu, ,,atât oratorul, cât și retorul și limbutul au darul vorbirii; dar oratorul vorbește pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi”. Dar guralnicul… meu, al nostru? El vorbește doar pentru a otrăvi. Este un sconcs al limbii, al gândirii și moralei. El a adus țara într-o situație în care stau și mă tot gândesc dacă nu cumva a ajuns pradă unui genocid originar, guralnic.
