Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1860) îşi respectă statutul de cea mai veche instituţie de învăţământ superior din ţară. Cum bine i se şade unei unităţi academice, înainte de toate se află cercetarea ştiinţifică, iar domeniile în care s-au afirmat profesorii ieşeni sunt atât cele tradiţionale, cât şi palierele moderne. Între cele dintâi trebuie situată filologia, al cărei prim pilon a fost Alexandru Philippide (filiala de profil din Iaşi a Academiei Române îi poartă numele).
Unde-i gramatica?
Ieşenii au aşezat-o dintotdeauna la loc de cinste, iar contemporanii (cercetătorii lingvişti, profesori de limba şi literatura română ş.a.) au la îndemână un nume sonor: Corneliu Dimitriu (1933-2018). O ediţie viitoare a dicţionarului de lingvişti şi filologi români, dar şi a celui închinat scriitorilor ieşeni ar trebui să nu-l ignore.
Lingvistul, înainte de toate
Două par a fi meritele de căpătâi ale lui Corneliu Dimitriu: dezvoltarea teoretică a subiectelor ţinând de morfosintaxa limbii române, respectiv propagarea acestora în şcoala medie, dar şi în învăţământul superior. Aproape toţi absolvenţii Filologiei ieşene recunosc originalitatea punctelor de vedere exprimate de dânsul în cursurile de limba română contemporană, predate decenii la rând, şi în cărţile pe care le-a lăsat. În ambele ipostaze, a pledat pentru logica discursului didactico-ştiinţific, dovadă fiind şi mottoul pe care l-a pus la „Compendiul de gramatică românească” (Iaşi, Casa Editorială „Demiurg”, 2004):
„Nică Oşlobanu s-a dus să înveţe la şcoala catihetică din Folticeni. Acolo «musteciosul Davidică […], pănă tipărea o mămăligă, mîntuia de spus pe de rost, răpede şi fără greş […], pronumele conjunctive de dativ şi acuzativ: – Mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le […]. Şi turbare de cap şi frîntură de limbă ca la aceşti nefericiţi dascăli, nu mi s-a mai dat a vedѐ; cumplit meşteşug de tîmpenie, Doamne fereşte!»” (Iaşi, Casa Editorială „Demiurg”, 2004, p. 5; în original, *catihelică; sublinierea cu bold şi grafia cu î aparţin lui C. D.).
De la Corneliu Dimitriu mai avem „Gramatica limbii române explicată”: I. Morfologia, II. Sintaxa (Iaşi, Editura „Junimea”, I – 1979; II – 1982), „Tratat de gramatică a limbii române” (Iaşi, Editura „Institutul European”, I – 1999; II – 2002) ş.a. Adept al structuralismului, autorul îşi va face un bun obicei din a descompune o formă morfologică în unităţile constitutive: radical, sufix, desinenţă, ca în cânt-a-m. Şi aceasta cred că este partea de rezistenţă a gramaticii sale, în condiţiile în care cvasitotalitatea profesorilor de limba română predau conjugarea verbului exclusiv în varianta globală: (eu) cântam, (tu) cântai etc.
Gramatică, dar nu pentru toţi
Morfosintaxa în varianta Corneliu Dimitriu este, în unele puncte, alta decât cea a Academiei Române (R.P.Română/ R.S.România – ediţiile din 1954/1963/1966) şi, desigur, decât cea din manuale. Opiniile sale, deşi susţinute de explicaţii, sunt îndrăzneţe şi ţintesc spre o lingvistică a viitorului. Nu întâmplător ultima ediţie a Gramaticii Academiei (2008) se foloseşte de contribuţiile lui, citându-i cărţile de mai sus la morfologie (substantivul şi pronumele) şi îndeosebi la sintaxă (enunţul, complementele – mai puţin circumstanţialele opoziţional, cumulativ şi de excepţie –, atributul, afirmaţia, construcţiile incidente). Lucrările lui Corneliu Dimitriu par a oglindi destinul tratatului Academiei Române, încă neutilizat în şcoală: fac trebuinţă unei gramatici a viitorului.
