Bacovia – 130
1. „M-am nascut în zilele cele mai teribile…“ (George Bacovia, 1956)
„Bacau. 4/17 septembrie 1881. O zi în care vara nu se îndura sa plece, iar toamna nu cuteaza sa-i ia locul.
Gradina cu straturile lungi de micsandre, petunii si rozeta, cu siruri de trandafiri e înca în splendoarea verii.
Daca frunzele copacilor nu ar fi început sa paleasca si frunza vitei salbatice, urcata pe ziduri, nu ar fi sangerie, te-ai crede înca în luna lui august…
În culmea bucuriei, mama îsi primi din mainile moasei pruncul cel delicat. Îl stranse la san, îi saruta manutele si, pierduta de fericire, nu stia biata ce polita de nefericiri semna vietii, în acea zi de 4 septembrie 1881, la ceasurile 2, în dupa-amiaza senina si calda, care înspre seara se înnoura…“
Cu acest pasaj Agatha Grigorescu-Bacovia deschide editia a II-a a volumului „Bacovia. Poezie sau destin“ (Buc., Ed. „Eminescu“, 1972). Poeta reconstituie traseul biografic al sotului ei, pana la noaptea cea mare („Ce în-tu-ne-ci-me! Vi…ne în…tu…ne… ri…cul…“ – ultimele sale cuvinte, 22 mai 1957). În 1981, la centenar, va relua o parte din însemnari sub un titlu explicit: „Poezie sau destin. George Bacovia – ultimii sai ani“.
2. „Am fost si eu odata ca niciodata…“ (George Bacovia, 1955)
În urma cu cativa ani, ziarul „Desteptarea“ a întreprins o ancheta printre bacauani, cu o singura întrebare: „Ce va spune data de 4 septembrie?“ Au pierdut total cei ce au ridicat din umeri, au avut partial dreptate cei ce au raspuns (extrem de putini) ca este data nasterii lui George Bacovia. Ar fi trebuit sa precizeze ca în stil nou, adica la distanta de 13 zile, ziua de 4 devine 17. Agatha Grigorescu-Bacovia mentioneaza ambele date, iar „Calendarul“ „Romaniei literare“, editia din 2 septembrie 2011, fixeaza o singura data: „(0)4.09.1881 – s-a nascut George Bacovia (m. 1957)“ si reproduce fotografia poetului tinand în mana vioara.
Bacauanii, dupa sugestia Agathei, ar trebui sa-l omagieze pe poet la ambele date. Pe 28 august, cu o saptamana înainte de ziua împlinirii a 130 de ani de la nastere, Radio „Alfa“ a difuzat un interviu cu Titus Bazac, custodele Muzeului Memorial „George si Agatha Bacovia“ din Capitala, despre cele doua salcii tinere din curtea casei bucurestene…
3. Un simbol religios si literar
Salcia, la romani, era asociata imediat cu Sfanta Fecioara. „Pe cand Maica Domnului îl canta pe Iisus, a dat peste un rau pe care nu putea sa-l treaca. Atunci salcia s-a aplecat si s-a facut punte peste rau. De atunci a fost blagoslovita astfel: „De-acum înainte, orisiunde o cadea ramura din tine, sa se prinda“ (Gh. F. Ciausanu, Superstitiile poporului roman, Buc., Ed. „Saeculum I. 0.“, 2005, p. 149). A se vedea – mutatis mutandis – legenda „Movila lui Burcel“…
Salcia a devenit obiect religios. Ramurile sale sunt sfintite de Florii – sarbatoare fara data fixa, amintind de intrarea triumfala a lui Iisus Hristos în Ierusalim. Locuitorii orasului l-au întampinat cu ramuri de finic (palmier – curmal din tarile calde). Echivalentul acestui arbore în alte parti ale globului este salcia. Ramurile sfintite la Florii se pastreaza multa vreme, ca aducatoare de liniste si belsug. În popor, exista credinta ca daca legi vita-de-vie cu salcie de la Florii, ea va da buna roada.
Medical, decoctul din scoarta de salcie este cel mai eficient remediu împotriva durerilor de cap. Este de preferat aspirinei, care contine si ea salicilina (substanta cu efect analgezic), dar are efecte adverse.
Literar, este deseori prezenta, fie ca element decorativ, fie ca purtatoare de simboluri religioase (ex.: La apa Vavilonului, de Marin Bucur, Buc., Ed. „Eminescu“, 1971).
4. Alti arbori, cu ori fara renume
Simbolurile vegetale sunt omniprezente în arte (literatura, artele plastice, muzica), între care arborii semnifica vigoarea si demnitatea („Copacii mor în picioare“).
Unii arbori au devenit adevarate legende, identificabili cu secvente din biografia artistica a scriitorilor: teiul lui Eminescu din Parcul Copou pare a fi cel mai cunoscut exemplu, alaturi de plopii fara sot, din Iasi, dar si de gorunul lui Lucian Blaga, trecut în una dintre cele mai importante creatii poetice ale magului de la Lancram.
În 2010, Fundatia pentru Parteneriat din Miercurea-Ciuc a declansat campania „Arborele anului“ de Ziua Internationala a Mediului (5 iunie), solicitand „povestile unor copaci importanti pentru comunitate, a unor arbori rari sau mistici, cunoscuti ca simboluri locale“ (din regulamentul concursului). De pe internet am extras o lista a concurentilor: parul de la Ciohorani (langa Hanul Ancutei), post de observatie în luptele contra navalitorilor („parul tatarilor“), nucul de la Slatioara (Maramures); bradul din Gura Raului (Sibiu); fagul de la Melicesti (Prahova), legat de trecerea lui Carol I pe acolo; platanul din Marna Noua (Satu Mare), stejarii din Braila, Reghin, Pecica (Arad) si Talpasesti (Gorj), teii din Leliceni, de 500 de ani, si Inlaceni, de 650 de ani (ambele localitati, din Harghita), precum si teiul lui Eminescu din Iasi.
În ordine, s-au situat platanul (250 de ani), stejarul din Braila (150 de ani), teiul din Leliceni si cel din Copou (440 de ani), cu 1887 de voturi, respectiv 1804, 1681, 1536 de voturi. Campania a fost mediatizata la radio (Europa FM) si televiziune, dar niciun bacauan nu a îndraznit sa propuna salcia lui Bacovia ca vedeta arboricola. Poate asa ar fi scapat de sfarsit… (În Buletinul informativ al Gruparii Colectionarilor „Mihai Eminescu“ Botosani, nr. 27/2011, am citit despre reprosul adresat romanilor, care nu au votat îndeajuns de multi pentru a reusi sa plaseze teiul eminescian pe locul întai.)
5. Arbori cu nume si dramele lor
TEIUL LUI EMINESCU este, fara îndoiala, cel mai cunoscut simbol vegetal romanesc. Este mentionat înca din vremea lui Vasile Lupu (1634 – 1653), dar a intrat într-un plan de sistematizare abia în timpul Regulamentului Organic (1833 – 1840). Arhitectul german Fr. Rebhun a plasat atunci teiul într-un centru compozitional, datorita frumusetii si vigorii acestuia. Pe vremea lui Mihai Eminescu, teiul avea circa trei secole si peste un metru cuprindere. În anii 1874 – 1877, se spune ca poetul, vara, saptamanal venea si se aseza la umbra lui cu o carte în mana ori meditand. De altfel, motivul teiului este cel mai frecvent în poezia eminesciana, urmat, în ordine, de brad, stejar, salcam, plop si fag. Odata cu plecarea poetului la Bucuresti, iesenii au dat arborelui numele de „teiul lui Eminescu“ si l-au ocrotit cu strasnicie.
Luna august pare a fi critica pentru arbori. În 1950, mai precis în seara zilei de 4 august, o furtuna puternica a dus la craparea longitudinala a tulpinii teiului si la ruperea unei ramuri mai mari dinspre nord. Dupa trei ani, Primaria Iasiului a refacut partea ramasa: s-a scos putregaiul, s-a turnat mortar în scorbura, iar de jur împrejur au fost aplicate cercuri metalice. Ramurilor groase li s-au pus „carje“ de fier si astfel arborele si-a revenit. Dupa 1990, a mai beneficiat de un tratament de întretinere, încat astazi ramane unul dintre cele mai vizitate obiective turistice ale Iasiului. A fost decretat monument al naturii.
GORUNUL LUI BLAGA, simbol poetic major, este invocat indirect pentru cei ce viziteaza Lancramul poetului. La vointa sa, scriitorul a fost înhumat în cimitirul satului, pentru ca „de langa mormant se vad în zare, peste copaci, peste campii, Rapile Rosii“. Poezia închinata arborelui înrudit cu stejarul, una dintre cele mai importante creatii expresioniste, descrie cu mijloacele inefabilului posibilul ritual funebru: „Gorunule din margine de codru, / (…) din trunchiul tau îmi vor ciopli, nu peste mult, sicriul, / si linistea ce voi gusta-o între scandurile lui / o simt pesemne de acum“ (în vol. „Poemele luminii“, 1919).
Mormantul lui Blaga – monument istoric – adaposteste, simbolic, gorunul din margine de codru, metamorfozat în sicriu. În 2004, în vecinatate, a început construirea unei sali de sport care ar fi obturat perspectiva spre zarea consacrata de filozofia lui Lucian Blaga. Un protest semnat de 252 de oameni de cultura din tara si din diaspora, adresat celor mai înalte organisme de stat, a vizat stoparea monstruozitatii. „Cand toata lumea vorbeste de Omar Hayssam, cui îi mai pasa de Khayyam?“, întreba arhiepiscopul Clujului, Bartolomeu Anania, vorbind despre drepturile „mormantului cu sicriul din gorun“.
PLOPUL LUI NICHITA – cel din Bucuresti, pentru ca mai exista cel putin unul în tara, daca nu cumva la Slanic-Moldova – a împartasit oarecum soarta salciei lui Bacovia. Am aflat despre existenta lui de la Mariana Stanescu, sora poetului, pe care am vizitat-o într-un bloc de pe Strada Hrisovului. Dar istoria monumentului vegetal e prea lunga si interesanta pentru a o expedia în cateva randuri.
S-a întamplat ca livezi întregi sa dispara pentru a face loc constructiilor moderne. Un episod trist ne este relatat de profesorul si publicistul Nicolae Ciobanu: „Eram de-acum tanar, cand romascanii, satui sa mai ridice blocuri la periferie, au atacat Centrul civic, între Spital si Primarie. Atunci au disparut: adevarata fantana în care fusese aruncat Miron Costin, cronicarul ciopartit, impozantul Internat al fostului Seminar (ajuns scoala agricola), zeci, de nu sute de case ce dadeau farmec de epoca centrului… Au scapat Biblioteca, Policlinica si Casa Celibidache. N-au scapat o impresionanta alee de nuci si alte sute de copaci din gradini si mici livezi ale caselor demolate. Pentru nucii care strajuiau o biserica medievala, acum penibil înghesuita-ntre blocuri, am simtit o sfasiere fara seaman. Atunci am vrut sa am o barda sau un baltag în mana si sa ma fac haiduc… Pornisem si o meditatie, un protest liric ce începea cu Au mai pierit în Roman niste nuci…, apoi m-am împotmolit. Ca aia, din scoala de Scriitori, «colegii» lui Labis, care nu trecura nici ei de un vers, desi au absolvit-o…“
De pe crowlul televiziunilor: „AMSTERDAM: Castanul despre care a scris Anne Frank în Jurnalul sau a fost doborat de o furtuna“ (24. 08. 2010). Fara comentarii.“
Ioan Danila