E definiția expresivității. O flacără, un vulcan, o prezență pe care nu ai cum s-o treci cu vederea. Corina Goranda e un stil. De la energia pe care o imprimă personajelor în teatru, la alura de ”femme fatale”, cu ținute și bijuterii statement, și cu o privire care te ”scanează” într-o secundă până la os. Este restless, cu o energie creatoare care explorează continuu noi și noi arii ale creației. Face teatru (este angajată a Teatrului Municipal ”Bacovia” din anul 1986), își creează propriile haine, încă din copilărie, împletește, croșetează, face genți, bijuterii din porțelan, a făcut cursuri de make – up, și în general își pune amprenta creativă pe orice aspect al vieții sale și a celor care simt la fel ca ea. Pentru că n-are stare, dar are îndemânare și, atunci când se așează la lucru, o răbdare de călugăr budhist.
S-a născut într-o familie din Bacău, cu posibilități materiale modeste, și a învățat singură să-și îmbogățească viața explorându-și continuu sinele creativ, ceea ce i-a consolidat în timp și stima de sine. „Cel mai important, din punctul meu de vedere, este să te iubești, îngrozitor de tare, nu pe tine, ca femeie, ci pe tine, ca om. Iubindu-te pe tine, poți, la rândul tău, să oferi iubire, ești puternic să oferi mai departe. Dacă nu te iubești și nu ai stimă de sine nu poți să oferi. Fac toate lucrurile astea pentru că mi-e drag de mine atunci când le fac. În felul acesta, mă descopăr”, mărturisește actrița băcăuană.
La sfârșitul acestei săptămâni, o veți putea descoperi, însă, pe Corina Goranda în ipostaza sa de pictor, cu prilejul vernisajului expoziției de pictură ”53K35”, pe care o deschide duminică, 24 noiembrie, ora 16.00, în foaierul Teatrului Municipal ”Bacovia”, cu o zi înainte de ziua sa de naștere. Sunt 11 lucrări de pictură abstractă, reunite sub un titlu cu semnificație pentru autoarea lor. ”Prima mea expoziție am avut-o la 35 de ani, la Școala Populară de Arte, era o expoziție cu icoane, 53 la număr, lucrate mai mult pe un lemn nefinisat, cu scoarță. N-aveam nicio icoană în casă și mi-am zis: Ia, să-mi fac eu singură o icoană! (râde, n.m.). Și-am tot făcut, am tot făcut și apoi am deschis expoziția.”
Acum, după 18 ani, vine cu alt discurs vizual și cu alte motivații care îi alimenteză creativitatea. ”Peisajele nu mă reprezintă, mie îmi place culoarea, să văd unde mă duce, mă fascinează ideea de a combina culori și de a face umbre; cumva, asta îmi vine de la make-up. Mă fascinează pictura, pentru că mă fascinează culorile, îmi dau senzația că acolo unde sunt culori este viață, că trăiești”.
Pentru Corina Goranda, pictura este, la fel ca teatrul, o formă de explorare dar și de exprimare a vieții interioare. ”Ce simt eu în mine trebuie să dau afară, să exprim. Indiferent că fac haine, indiferent că împletesc, indiferent că machiez, că pictez sau că fac teatru. Sunt niște sentimente. Efectiv am senzația că trebuie să dau afară ceva din mine. Și de aceea eu cred că arta nu se explică, arta se simte. Pot s-o explice criticii. Dar creatorul de ce-ar explica? În pictură, prefer să las omul să simtă și să perceapă ceea ce vizualizează. Nici eu, atât timp cât mă simt bine, nu caut răspunsuri, pentru că ele vin oricum”.
Tot după feeling și-a ales și momentul expoziției ”53K35”. ”Eliza (Eliza Noemi Judeu, managerul Teatrului Municipal ”Bacovia”, n.m.) mi-a zis de vreo doi ani s-o fac, dar n-am simțit. Nu pot să fac ceva dacă nu vreau, nu-mi iese. Am făcut-o acum, că acum am simțit că e momentul. Pur și simplu am lăsat ce făceam și m-am apucat de asta, pentru că acum am simțit că pot să fac. Și sunt foarte fericită că am putut să deschid această expoziție acum”.
În domeniul picturii, Corina Goranda este autodidactă. A învățat să picteze lucrând singură, citind, răsfoind albume de artă și vizitând expozițiile artiștilor plastici băcăuani. ”Pictura mă fascinează pur și simplu. Mă fascinează culorile. Mă las dusă de culori. Culorile îmi dau senzația că ai viață, că trăiești. Deși eu foarte mult mă îmbrac în negru. Dar trebuie, undeva, să am un accent. De vreo câțiva ani mă pasionează oranjul, îmi dă senzația că ești viu”.
Chiar dacă uneori lasă impresia unei femei dure, Corina spune că acest ”rol” este doar un joc, pentru a se cunoaște mai bine și pentru a-i cunoaște mai bine pe cei cu care intră în contact, pentru că, de fapt, nu vrea să facă loc în viața ei decât oamenilor și experiențelor cu energie pozitivă. ”Nu-mi place negativul. Deloc. Mă feresc cât pot. Și în orice experiență negativă caut să găsesc ceva pozitiv. Ce iubesc cel mai tare la mine este că, cred eu, nu fac rău oamenilor. N-am simțit niciodată sentimentul de ură și mă simt extraordinar de bogată și de mulțumită pentru motivul acesta. Și sper să nu îl simt vreodată. Nu-mi place. Să nu porți ranchiună și să nu faci rău în mod voit, asta caut mereu”, spune Corina Goranda.
Dacă o iscodești despre teatru, Corina Goranda spune că, în opinia sa, teatrul românesc trece în prezent printr-o etapă – experiment, după care se va reveni la teatrul ”clasic”, bazat exclusiv pe actor și pe cuvânt. ”Cred că teatrul trece printr-o etapă de căutare, dar se va reveni fără doar și poate la formula de teatru – cuvânt – emoție. Curentul acesta în care actorul e pe post de decor mișcător nu rezonează neapărat cu mine. Eu simt nevoia să spun lucruri și să simt lucruri, iar prin cuvânt simt mult mai bine decât prin mișcare. Teatrul clasic, care înseamnă poveste – emoție –cuvânt n-o să piară niciodată. Sunt etape experimentale – tot timpul au fost și tot timpul vor fi – și desigur, toate aceste forme de expresie, și teatrul – dans, și alte forme de teatru, ajută actorul să se cunoască mai bine. Nu resping experimentul, nu-l dau deoparte, dar pe mine mă fascinează teatrul clasic. Emoția – pe care poți s-o trăiești și pe care poți s-o stârnești – e fascinantă pentru mine, mă face să trăiesc și mă face să descopăr”.
Pe actrița Corina Goranda o puteți vedea, în actuala stagiune a Teatrului Municipal ”Bacovia”, în spectacolele ”Viața e în direct doar aici”, de Radu Herjeu, în regia lui Sorin Militaru,”Gaițele”, de Alexandru Kirițescu, în regia lui Petru Vutcărău, și ”Amphitrion 38”, de Jean Giraudoux, în regia lui Horia Suru.
Laura Huiban
