Interviu cu Narcisa Lecusanu, director tehnic al FRH
Narcisa Lecusanu nu este usor de gasit. Daca cu ani in urma citeai prin ziare cate o stire, venita pe fluxuri din Macedonia, Germania sau Danemarca, Rusia ori Ramnicu-Valcea, acum si-a stabilit cartierul general in Bucuresti. Marea campiona, nascuta in Bacau, a debutat la CSS, a facut parte din lotul echipei Stiinta Bacau mai bine de trei ani. A plecat in Macedonia, a fost campioana mondiala cu echipa de Tineret a Romaniei. De-a lungul anilor a castigat patru titluri nationale, cate un titlu in Germania si Macedonia, dar cea mai mare performanta a fost castigarea „argintului” la Campionatul Mondial din 2005, de la Sankt Petersburg. A fost selectionata in echipa Nationala de 116 ori si a marcat 302 goluri si a lucrat cu cei mai mari antrenori ai Romaniei, insa cununa cu lauri i-a acordat-o primului ei antrenor Eugen Cucu, cel care a desoperit-o si a format-o ca mare handbalista si ca om. Este impresionant sa o asculti cum vorbeste despre antrenorii ei, despre primii pasi in salile de antrenament si de concurs, Stiinta fiind prima mare dragoste. Dupa 23 de ani de glorie si impliniri, anul trecut a pus „adidasii” in vitrina, ca pe multele trofee castigate, fiind numita director tehnic in FRH. Interviul publicat astazi are o mica istorie. Dupa mai multe convorbiri telefonice, am stabilit ca ne verdem in ziua meciului CSM Bacau – OLTCHIM, la ora 11, apoi la ora 16. „Timpul este un cont din care scoti dar nu mai depui”, mi-a spus si am amanat intalnirea pentru a doua zi. Timp alocat: 30 de minute. N-au fost 30 de minute, au fost 57, timp in care a servit o ceasca minuscula de cafea si un ceai din fructe de padure. Este o incantare sa stai de vorba cu una dintre cele mai mari handbaliste pe care le-a dat Bacaul.
– Va multumesc pentru amabilitate si am sa va rog sa argumentati afirmatia de ieri (joi, 27 octombrie 2011) cand mi-ati spus ca timpul este un cont din care scoti si nu mai depui niciodata, care mi-a placut, mai ales ca vine de la un sportiv si nu de la un om de afaceri.
– E lupta mea cu timpul, care a devenit foarte pretios nu numai pentru mine. Mi se pare ca il risipim cu prea multa usurinta. De aceea am spus, si a devenit o regula pentru mine, daca dintr-un cont tot scoti, raportat la timp, in acel cont nu mai depui niciodata. Am invatat ca viata este o lupta permanenta cu timpul. Niciodata nu mi-a ajuns.
– Stam de vorba dupa un meci de handbal, dintre fosta dumneavoastra echipa OLTCHIM si o noua echipa, CSM 2010 Bacau. Cum a fost meciul? Poate Bacaul sa sustina doua echipe, una in Divizia A si alta in Liga Nationala?
– Este foarte bine, dupa parerea mea. Nu multe orase au asa ceva si este pacat, deoarece este foarte mare diferenta de la junioare la Liga. De aceea, o colaborare intre CSS, care pregateste viitoarele mari handbaliste si cele doua echipe poate duce la marea performanta. Ar trebui sa fie aceasta situatie in cat mai multe orase. Copiii, tinerii vin tot mai greu in sportul de performanta, acest lucru presupune efort, renuntari, un program mult mai incarcat. Multi au fugit in fata calculatorului, in discoteci. Unde sunt copiii din fata blocului? Lumea nu mai face miscare, sport si nu vorbim de performanta. Cat priveste meciul, este diferenta mare intre OLTCHIM si restul echipelor din Liga. Echipa valceana are si cateva jucatoare straine foarte bune, se pregateste pentru Liga Campionilor, telul lor este in continuare castigarea acestui titlu. Probabil ca obiectivul celorlalte echipe este sa bata si ele OLTCHIM, nu sa castige Liga sau Liga Campionilor.
– Mi-ati anticipat o intrebare: De ce la Oltchim se poate si in alte orase nu, aceasta echipa incepe fiecare campionat cu doua obiective: Campionatul si Liga Campionilor.
– Oamenii aceia isi doresc mereu mai mult, investesc intr-un sport care este emblema orasului, a combinatului. Fiecare, de la antrenor, director, sportivi, pana la omul de la vestiare, care trebuie sa intretina curatenia, isi doreste sa fie mereu in frunte. Este un angrenaj care functioneaza si functioneaza nu numai cu bani. Este vorba de talent, de munca, de motivatie, de antrenori, de sprijin material, dar si al galeriei, al intregului oras.
– Ai plecat de la Sala Orizont din Bacau si ai ajuns pe podiumul de premiere de la un campionat mondial de tineret si la unul de senioare. Ce a insemnat aceasta perioada pentru Narcisa Lecusanu?
– In primul rand a fost una foarte lunga, va dati seama, am intrat in sala la 10 ani. Am plecat de la Scoala generala nr. 1, dupa care a urmat CSS, unde l-am avut ca antrenor pe regretatul profesor Eugen Cucu, cu care am terminat junioratul, iar in 1999 am castigat Campionatul Mondial de Tineret, restul il stiti: Macedonia, Germania, Danemarca, Oltchim. Multumesc lui Dumnezeu, am avut un parcurs frumos al carierei. Sunt sigura ca era loc de mai bine, daca ma gandesc acum la ratarea finalei CM din 2005, cu Rusia. Am castigat “argintul” dupa un parcurs extraordinar de noua victorii, insa in finala s-a intamplat ce stie toata lumea – 23-28. Un meci dramatic, chiar daca presa a spus ca a fost fara istoric. Am fost o echipa extraordinara, cu Steluta Luca, Simona Gogarla, Cristina Varzaru, Aurelia Bradeanu, Mihaela Tivadar, Ramona Maer, Ionela Galca, Valentina Elisei, Lecusanu etc., campioane mondiale si europene la Tineret, multipele campionae nationale. Va veni si “aurul” intr-o zi si sper sa nu fie prea departe.
– La Stiinta ati jucat doar trei ani…
– Asa s-a intamplat, mi-am dorit mai mult, si nu-i vorba numai de problema financiara, mi-am dorit sa fac performanta, eram studenta, imi era bine, insa, v-am spus, vroiam sa ajung acolo, in varf. Eu am venit la Stiinta, dupa Stiinta Mare, cand echipa castiga campionate nationale si cupe in Europa, eram un copil, le vedeam pe fete pe teren, imi doream sa joc si eu o data ca ele, auzeam ca merg in Germania, in alte tari, acelasi lucru il vroiam si eu. Bacaul are traditie in acest sport, Stiinta fiind echipa care a format foarte multe handbaliste de valoare, a dus peste hotare numele Bacaului, al tarii. Bacaul a avut si mari antrenori, presedinti de cluburi dedicati acestui sport. Fara ajutorul autoritatilor locale nu se poate face performanta. Totul costa bani. O echipa mare, doua, intr-un oras, creeaza atmosfera, emulatie, modele pentru cei tineri, pentru copii. Este ceea ce s-a intamplat in Bacau cu ani in urma, este ceea ce am vazut la Valcea, la echipele unde am jucat in strainatate.
– In anii ’60-‘80, cand handbalul romanesc era pe culmile gloriei, toata tara se molipsise de acest sport, cum a fost si la tenis. Se formasera echipe in scoli, in intreprinderi, se organizau campionate. Acum, ce se intampla acum?
– Si eu sunt produsul acelei perioade. Atunci se implicau profesorii, parintii, scolile, antrenorii, directorii de intreprinderi. Erau modele, erau rezultate, era un Cristian Gatu, un Gruia, Goran, Penu, Radu Voina, magicieni ai mingii, Birtalam, Otelea, Stanga, dar si la fete Laura Lunca, Lidia Draganescu, Gabriela Manea, Lidia Butnarasu, Mariana Tarca, multi, multi, nume care erau pe buzele tuturor copiilor. Am uitat pe multi insa iubitorii handbalului, cu siguranta nu i-au uitat. Erau modele si modele au ramas si astazi, cum este presedintele Cristian Gatu, antrenorul Radu Voina sau Vasile Stanga, vieti de sportivi exceptionale. Imi amintesc ca stateam in spatele portii, ne ducea la meciurile echipei Stiinta profesorul nostru, sala era arhiplina. Era o mare bucurie pentru noi ca eram in sala si vedeam la lucru handbaliste care daruiau bucurie spectatorilor. M-am bucurat ieri cand am vazut ca au fost multi spectatori si au incurajat echipa. Fara ei nu se poate vorbi de performanta, nici nu va dati seama ce inseamna pentru un sportiv cand isi aude numele, cand echipa este sustinuta din tribune, cum la fel nu va doresc sa fiti in pielea unui sportiv cand joaca cu sala goala. Performanta este a lor, gloria este efemera pentru sportiv, insa publicul nu te uita niciodata daca i-ai adus o clipa de satisfactie, de bucurie, de mandrie ca echipa lor a castigat.
– V-ati retras repede, multi au ramas surprinsi de decizia luata anul trecut.
– Nu pot sa spun ca m-am retras repede. Am o varsta, uzura, accidentarile, unele esecuri mi-au grabit decizia. Simteam ca nu mai jucam la valoarea ceruta de echipa, de obiectivele ei. Marea performanta presupune riscuri, efort, renuntari, o sanatate de fier, antrenamente, deplasari. Handbalul este un sport de contact, insa foarte frumos daca i te dedici in totalitate, nu poti sa-l imparti cu nimic si cu nimeni, decat cu echipa, antrenorii si publicul. Handbalul este un sport de echipa, valoarea ei este data de valoarea fiecarui component din acea echipa.
– In general, aproape toate sporturile in Romania sunt intr-un oarecare declin. Ne hranim din rezul-
tatele “generatiilor de aur”, si la fotbal, si la handbal sau caiac-canoe, sa nu mai vorbim de gimnastica. Sunteti acum director tehnic in Federatia Romana de Handbal, care ar fi cauzele?
– Despre care generatii de aur vorbim? Eu n-as vorbi de generatii de aur. Depinde pentru fiecare ce inseamna generatie de aur.
– Vorbim de Hagi, Popescu et. comp, la fotbal, de Gatu, Voina, Penu etc. la handbal, de Patzaichin la caiac, de Nadia si echipa la gimnastica, Szabo, Puica, Melinte la atletism. Toti au medalii de aur la piept.
– Nu stiu, eu raman la parerea ca nu putem imparti rezultatele pe generatii. Noi am luat “argintul” la Campionatul Mondial din 2005, dupa multi, foarte multi ani fara medalii. Suntem “generatia de aur”? Nu, deoarece, dupa criteriul dumneavoastra nu am castigat aurul, cum nici fotbalistii nu s-au incununat cu aur. Am fost si mai sunt generatii care am muncit si muncesc foarte mult, cu dorinta de victorie. La radul lor, fiecare componenta a lotului national are in palmares succese remarcabile cu echipele de club, in diferite intreceri europene, multe handbaliste au jucat sau joaca la echipe din strainatate unde au rezultate foarte bune. Este adevarat ca nu a existat click-ul acela pentru aur. Esecul de la CM din 2005 ne-a afectat foarte mult, am fost atat de aproape… Am stiut ca o tara intreaga se uita la meci, ca reprezentam Romania, insa, la acea ora, la acel meci, atat s-a putut. Sunt momente cand trebuie sa accepti ca echipa cealalta este mai buna. Ceea ce trebuie sa stie spectatorii, toti romanii este ca niciodata nu am intrat pe teren pentru a pierde, mereu am vrut victoria, uneori s-a putut, alteori nu. Acesta este sportul, exact ca in viata. In spatele fiecarei vieti exista o poveste, si nu toate povestile au un final fericit. Nici macar in carti.
– Revenim obsedant in discutie la profesorii de sport, la miscare dar, vedeti, in scoli aproape au disparut orele de educatie fizica, iar acolo unde sunt in orar de cele mai multe ori sunt cedate pentru matematica, fizica sau practic nu mai au loc.
– Din pacate asa se intampla. Poate si profesorii, invatatorii, educatorii in general ar trebui sa inteleaga ca o ora in plus de matematica nu il face pe copil mai destept, insa o ora de sport, de miscare il pregateste moral, psihic pentru celelalte ore, copilul are un tonus mai bun. Eu stiu din experienta, dupa ore de antrenament, de meciuri, simt nevoia sa merg la un spectacol, sa citesc o carte – imi place foarte mult sa citesc. Asa se intampla si la nivelul copiilor. Nu le cere nimeni efort foarte mare, insa o ora in aer liber, cumulata cu cateva exercitii pot face minuni. Am sa va mai dau un exemplu: anul trecut, la Trofeul Carpati, care s-a desfasurat la Turnu Severin, am fost la o scoala, unde aveau program de handbal, am luat-o si pe Luminita Hutupan cu mine, ea fiind antrenoare, si am mers in scoala, la sugestia profesorilor. Nu va dati seama ce bucurie le-am facut, cat de mult s-au bucurat acele fetite cand am intrat in sala, am facut cateva miscari, ne-am jucat cu ele, erau in clasa a doua. La Baia Mare este o initiativa, la care am fost invitata si eu care se numeste “Caravana handbalului”, este acolo un profesor, un mare iubitor al handbalului juvenil, caravana care se deplaseaza in scolile din judet, la care participa fosti mari handbalisti. Este extraordinar ce se intampla acolo, zeci de copii ies pe teren, se joaca, se joaca cu cei mari, promit ca vor deveni si ei mari handbalisti. Mi-as dori asemenea initiative si in alte orase, de ce nu si in Bacau! Tot in Maramures sunt scoli private de handbal, numai asa putem ajunge la performanta, cu implicare privata, statul nu mai poate deocamdata sa sustina de jos si pana sus miscarea sportiva, scolile, cluburile. Am vazut ca la tenis s-a facut mai mult, sper ca va urma si sportul nostru.
– De la nivelul federatiei nu se poate sustine un asemenea proiect?
– Nu se poate, suntem si noi bugetari. Este laudabila initiativa presedintelui FRH, Cristian Gatu, de a infiinta doua Centre de Excelenta, unul la Sighisoara pentru baieti si altul la R.Valcea pentru fete. Sunt centre cu un program bine stabilit, aproape militaresc, de la care se cere performanta, scoala, educatie. Costa ceva bani, dar merita. Din pacate sunt numai doua. Este deschisa calea si pentru mediul privat, cum am vazut ca se intampla la fotbal. Este loc, cred ca sunt posibilitati si in Bacau pentru un Centru de Excelenta, insa ma bucur ca aici functioneaza o Scoala de handbal privata, cu elevi foarte mici, meritul revenindu-le antrenorilor Gabriel Armanu si Gabriela Manea.
– Ati lucrat cu multi antrenori, la cluburi, la nationala, in strainatate. Care a fost antrenorul pe care il urcati pe piedestal?
– Imparatul sau Domnul caruia ar trebui sa-i pun cununa este si va ramane tot regretatul Cucu Eugen. Conteaza foarte mult ca un om sa te vada, sa simta ca ai calitati, sa te indrume, sa-ti deschida calea, indiferent in ce sport. Este o munca foarte grea cu copiii, cu tinerii. Noi parca eram mai docili, ascultam mai mult, ne incadram in program mai bine. Domnul profesor Cucu iubea copiii, avea rabdare, ii placea aceasta munca. Astazi nu mai gasesti multi oameni dispusi sa faca acest efort. Am fost la o finala de minihandbal la Tg. Mures, am vazut acolo profesori, antrenori cum nu ar trebui sa fie, tipau la fete, le vorbea urat, strigau ca disperatii de pe marginea terenului, uitand ca sunt copii de 10 ani. Mai vin acei copii la sala? Sunt sigura ca foarte putini. Sunt rari profesorii cu vocatie, cu talent pentru a lucra cu cei mici, adevarati pedagogi, nu numai profesori ahtiati dupa victorie, dupa lauri castigati cu pretul distrugerii unor copii. Si as mai acorda diplome cu lauri parintilor, celor care-i sprijina, ii duc la sala de sport, le asigura baza materiala, alimentatia necesara pentru a se dedica sportului.
– Ca director tehnic al Federatiei, ce sanse acordati echipei nationale la Campionatul Mondial din Brazilia, din decembrie anul acesta?
– Avem cateva jucatoare de baza accidentate, unele cu afectiuni minore peste care sunt sigura ca vor trece, astfel ca la CM sa fie apte de joc la capacitate. Din pacate, Cristina Neagu este irecuperabila pana in decembrie. Sigur, mergem la victorie, vrem sa ne calificam si la Olimpiada de la Londra.
– Sunteti o fire optimista, puternica, aveti o mare raspundere in Federatie…
– Eu vreau sa-i multumesc domnului Gatu ca a avut incredere in mine, cu girul lui si cu ce pot eu sa fac am convingerea ca vom reusi. Fac parte si dintr-un grup la nivelul Federatiei Europene care sprijina handbalul. Sunt create conditiile pentru a duce handbalul acolo unde ii este locul. M-am implicat si intr-un proiect care se deruleaza deocamdata la nivelul Capitalei pentru sprijinirea sportului in scoli, impreuna cu o societate comerciala dispusa sa promoveze sportul, in special a handbalului, baschetului si atletismului, oferind fiecarei scoli mingi de handbal, baschet si alte materiale sportive. Nu este mult, dar faptul ca se intreprinde ceva, poate genera si alte actiuni de acest fel.
– V-ati retras din activitatea competitionala, sunteti bacauanca, pe cand o revenire in orasul unde ati cunoscut consacrarea?
– Sufletul meu este tot aici, oriunde m-as afla, oriunde as lucra. Am in minte sa ma retrag in Bacau, sa renunt la statutul de flotant. M-am gandit la anternorat, dar deocamdata mi s-a oferit aceasta sansa, sa lucrez in Federatie. Stiu cum este sa fii antrenor, am antrenat, chiar daca numai la junioare, vreau sa vad si cum este sa faci management la acest nivel. M-am obisnuit greu cu munca de birou, insa este o experienta utila. Prin ceea ce fac incerc sa promovez si orasul, sportul si sportivii bacauani.
– Spuneati de noua ierarhie in handbalul mondial. Ce are Danemarca, Norvegia, Germania si nu are handbalul romanesc?
– Este vorba de cultura. Nu cred ca trebuie sa ne comparam, noi trebuie sa ne apropiem ceea ce ne este specific, ca natie, ca experienta, ca mod de joc. Ar fi mult mai benefic sa ne comparam cu noi, de la o etapa la alta, sa ne stabilim obiective serioase, majore, sa iesim din conul de umbra. Vorbeam de cultura, ei au strazi, autostrazi, noi inca nu avem, important este sa circulam civilizat, sa ne respectam in trafic, sa ramanem oameni, indiferent prin ce perioada trecem. Nu ne strica sa vedem care sunt valorile noastre si pe ele sa construim. O secunda sa meditam la ce am facut si ce vrem sa facem in continuare, sa facem diferenta intre bine si rau.
– Care a fost cea mai mare bucurie, cea mai mare satisfactie din viata de sportiv?
– Cea mai mare bucurie – suntem oameni – este sa traiesti intr-o familie care te iubeste, sa te simti bine cu ei, sa le simti umarul aproape, indiferent daca vorbim de familie sau de echipa. O mare bucurie a fost cand am trecut de la junioare III la junioare II si am iesit vicecampioane, intrasem in elita handbalului national. A fost o bucurie imensa.
– Ce nu va place la oameni, la colegi?
– Nu vreau sa vorbesc despre acest lucru, as fi subiectiva, insa o sa va spun: nu-mi place minciuna. Stiu ca adevarul este mai greu de acceptat, ne este mai comod sa mintim, sa nu suparam. Atat. Ma scuzati, dar trebuie sa plec la Piatra Neamt. Am mai scos o ora din cont, dar sper ca a fost cu folos si acest articol, o sa-l citeasca profesorii, parintii, antrenorii care se ocupa de copii. M-as bucura foarte mult. Iubesc copiii si mi-as dori sa creasca toti frumos, sanatosi si sportul ii poate ajuta sa-si dezvolte caractere tari, le stimuleaza vointa, spiritul de intrecere, de echipa. De aici si pana la marea performanta, indiferent in care sport, nu mai este decat un pas. Viata se vede mult mai frumoasa de pe un podium de premiere.
Gheorghe Baltatescu