Spre sfârșitul anului trecut, împlinirea a o 100 de ani de la moartea lui Alexandru Vlahuță a fost discret comemorată. Este de lipit lângă suflet aprecierea lui Tudor Vianu despre Vlahuță: ,,o personalitate morală aleasă”. Mi-a plăcut mereu faptul că Vlahuță nu stă cu pălăria-n mână în fața criticilor literari cu ștaif, dar nici în fața vremelnicelor stăpâniri. Când spunea că ,,nu există oameni mari şi oameni mici, ci numai oameni care se străduiesc să-şi facă datoria”, vorbea și despre sine.
George Călinescu îl trimite, în ,,Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, alături de Ronetti Roman, Paul Bujor sau N. Burlănescu-Alin, și-i pune eticheta de ,,epigon al lui Eminescu”: ,,Dintre epigonii lui Eminescu, A. Vlahuță este acela care copiază mai servil arhitectura exterioară a marelui poet”. (op. cit, București, Editura Minerva, 1982, p. 55). Servil? Este o exagerare călinesciană, desigur. Vlahuță n-a fost servil nici cu efemerele stăpâniri, în vreme ce G. Călinescu a căutat jilțuri ale acestora în care n-a ezitat să se afișeze. ,,Latura vulnerabilă a lui Vlahuță e de a face prea multă satiră facilă […] iar veșnica […] asprime de jude, mai scrie Călinescu, moralitatea neîncetată, chemarea oamenilor la bine și la adevăr încep să plictisească și să pară ipocrite”. (ibidem, p. 558)
Încep să plictisească?… În 1881, Vlahuță scria ,,Cârmacii”, o virulentă satiră care circulă și astăzi fără să plictisească decât pe guvernanți, pe cei aflați în ofsaid mare cu morala. Este atât de actuală, încât aproape-ți vine să crezi c-a fost scrisă astăzi. Iată, fără niciun comentariu, câteva fragmente din ,,Cârmacii”…
,,Din bordei – de lângă vatra unde stă nenorocirea/ Ca o strajă neclintită – ridicatu-mi-am privirea/ Sus, spre sfetnici, şi văzut-am a lor feţe luminoase,/ Ş-am văzut maimuţăria, strâmbăturile greţoase/ Astor molii, astor ciocli, dezmăţaţi copii ai spumei,/ Care-n aur văd, smintiţii, sufletul şi cinstea lumei […]./ Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!/ A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi fără milă l-au străpuns/ Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!/ Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,/ Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,/ Ţin a tale zile-n mână, ş-a ta cinste sub călcâi./ Şi călări pe tine, ţară, se cred zei aceste bestii,/ Cum se cred ades copiii împăraţi – călări pe trestii […]./ Au curaju-n faţa lumii ca să strige-n gura mare:/ Ne vrea ţara! Îi vrea ţara? Auziţi neruşinare!/ Vai, de-ar fi pe voia ţării, ştiţi voi unde v-aţi trezi!/ Într-o ocnă – da! – acolo oasele v-ar putrezi!/ Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă, propăşire,/ Când spoiala azi e totul, când vezi că prin linguşire/ Şi făţărnicii, netoţii, au ajuns aşa departe!/ Cum să-ţi mai trudeşti viaţa ca să-nveţi puţină carte/ Când te uiţi că-n astă ţară, dată pradă celor răi,/ Înţelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi!/ Fii viclean, corupt, sperjur, pune-ţi mască, fă-te blând,/ Pleacă-ţi fruntea ta cucernic, bate-ţi pieptul tău strigând:/ «Scumpa, draga Românie, idolul vieţii mele!»/Şi când vei fi Leu, pisică, scoate-ţi ghearele din piele!/Iată norma după care poţi s-ajungi unde pofteşti!/ Ş-apoi, ca să n-ai mustrare, nici vreodată să roşeşti,/ Înainte de-a purcede pe-ale crimei negre căi,/ Cearcă-ţi sabia în gâtul conştiinţei tale-ntâi!/ Asta-i lecţia pe care o lăsaţi posterităţii!/ Ah, cumplit v-aţi râs de lege şi de cumpăna dreptăţii,/ Şi de oameni, şi de ţară, şi de tot ce-i sfânt pe lume!/ Peste veacuri depărtate vor pluti a voastre nume,/ Şi vor spune că sub soare n-au stat răi, călăi, bandiţi,/Nici atât de cruzi la suflet, nici atât de iscusiţi”.
Plictisea condeiul lui Vlahuță? Dimpotrivă. În 1881 era profesor la școala divizionară de la Mănăstirea Dealului. Un an mai târziu, întrucât ataca la baionetă moravurile ,,înaltei societăți” din Târgoviște, Consiliul permanent al județului Prahova l-a destituit din postul de profesor. Numai de plictis nu duceau lipsă autoritățile vremii, atunci când îi citeau causticile versuri și articolele pe care le semna ca jurnalist. Am găsit aceste versuri în ,,A. Vlahuță, Poezii, București, Editura pentru Literatură, 1968, pp. 335- 350). Curios, în alte cinci volume semnate de Vlahuță, apărute înainte de 1989, aceste versuri nu apar. Cred că le iubea Ceaușescu precum nenumitul tămâia. După cum cred că aceeași iubire o au pentru aceste versuri și cei de azi: de la Cotroceni, din Palatul Victoria și Palatul din Dealul Mitropoliei, din alte palate. Plictisul despre care vorbea G. Gălinescu nu se va naște multă vreme în preajma acestor gânduri vlahuțene.
