George Bacovia, nemuritorul

Se împlinesc azi, 22 mai, şase decenii de la trecerea în eternitate a celui care a dat, alături de Vasile Alecsandri, identitate spirituală Bacăului. Ieri am avut o lungă convorbire telefonică (de fapt, în 8-9 reprize) cu Silviu-Horea Ceuţă, din Deva – prietenul meu şi al lui Constantin Călin –, probabil singurul colecţionar cu tematică bacoviană din ţară („Am adunat în casă cam tot ce s-a scris de şi despre George Bacovia”). Nu este un literat, cum ne-am fi aşteptat, ci proiectant, născut (18 febr. 1940) în inima Ardealului.

În 1957, pe 24 mai, a ţinut să ia parte la înmormântarea poetului, la Cimitirul „Bellu”. Reproduc aici câteva dintre preţioasele informaţii obţinute de la un pasionat de lumea lui Bacovia: numărul persoanelor aflate la acea oră în cimitir („Puţini! Dacă ne-am adunat 30 de oameni…”), vârsta dominantă („N-am văzut tineri. Eu eram un rătăcit pe acolo.”), punctualitatea („Am aşteptat cam o oră faţă de programul anunţat. Veneau de la Casa Scriitorilor, unde a fost depus.”), imaginea cortegiului („A venit întâi o maşină neagră cu sicriul şi apoi o ‘Volgă’ tot neagră, cu familia”), personalităţi prezente („I-am recunoscut pe Mihai Beniuc, Dan Deşliu, probabil şi Sadoveanu, cu părul alb”), discursuri de adio („Au vorbit colegii lui de generaţie, poeţii.”), ambianţa religioasă („Parcă nu a fost dus şi în biserică”), crâmpeie familiale („La mormânt, mi-au atras atenţia voalul negru al Agathei şi ochii neobişnuit de mari ai fiului, Gabriel”) ş.a.

„Vi… ne…-ntunericul…” sunt ultimele cuvinte al poetului. Nu ştia că opera sa urma să confere personalitate urbei natale: „A-ul şi B-ul literaturii române s-au ivit în Bacău” (Gabriel Bacovia).